Propinatiu - Kitsch orbitor si geniu inaripat. Nobel-ul românului Cartarescu

E un suspans prelungit ca-n filme haiduceşti, când se răpesc fecioarele sau
fecioriile elevelor, şi din seninul nocturn prevestitor a secetă şi a spirit primar agresiv
şi a apocalipsă orbitoare de la obraz, deodată:
– O nuntire de fluturi, parcă neclintiŃi, duşi de o secretă mişcare spre fântânile
Principelui umbri lumina lunii. Întâi veniră cei cu aripile ca pucioasa, galbeni şi uşori,
iradiind în noapte, tăind aerul în miliarde de felii, erau fluturi amiral, fluturi-lămâiŃă,
albiliŃă, fluturii cerului şi fluturi de sidef, vestind zorii ce nu se mai arătau. Păreau
frumoşi, mulŃi cum erau şi plutind uşor deasupra caselor, apoi învăluiră pomii şi
coroanele lor odată se prăbuşiră într-o devorare lacomă şi rămaseră pustii şi iar
înfloriră în strălucirea lor mirată când norul cel galben se ridică deasupra palatului.
Aripile galbene erau străvezii, ai fi putut vedea înŃepătura albastră a stelelor prin ele,
dar în această frumuseŃe totul se duse, la fel de încet, cu aceeaşi tainică mişcare, cum
ai muta vag lumina.
Şi scriitură şi delir naratologic găsim din plin la acest odios bolşevic slugoi al
ceauşismului, lecŃia literaturilor latino-americane celor mirifice e pe deplin învăŃată.
Plus încă ceva, cu desăvârşire nepotrivit cu superficialitatea postmodernistă:
documentarea! În baza ei, Bucureştiul e Bucureşti la Eugen Barbu, pe când al lui
Mircea ai zice că seamănă cu Havana, Pretoria şi Saigon.
Operă colectivă sau nu, Principele ne-a lăsat acei sateliŃi recitibili şi azi,
Caietele, cele mai interesante de la ale lui Eminescu încoace, încât te şi miri ce îi
urnea pe artişti şi scriitori sub totalitarism să-şi facă bine treaba, în absenŃa
concurenŃei acerbe în rău din soŃietatea deşchisă, dacă nu altceva decât Idealizarea
Misie Culturale şi iubirea naŃional-comunistă de Neamul Românesc.
De aceea, pute a Principe, a răfuială cu un principe/prinŃ, şi scena de amor de la
Belaggio, desfăşurată-n O3 doar cu puŃin sub nivelul princiar, dar oricum la nivel
aristocratic şi fără chiloŃi, pe viermi de mătase Bombix mori, parodiind parcă celebrul
Memento mori hugoliano-Eminescian.
* Nu pe autori ci pe teme şi motive. Iată de ce, faptul că geneza exterioară a
Orbitorului este o continuare, o ducere mai departe cronologic – desigur inconştientă
în adâncurile locuibile ca Floreasca ale Gropii lui Ouatu – a operei bucureştene a lui
Eugen Barbu, pe când geneza interioară Ńine de disperarea din Levantul şi Visul
chimeric de a nu putea depăşi ca geniu simulant geniul natural al Poetului NaŃional, ne
face să credem că, dincolo de previzibilul tsunami publicitar, nici monumentala
Istorie critică a literaturii române, a autorului manifestului Imposibila lustraŃie, care
dă cadou securiştilor RevoluŃia şi TranziŃia, cum alŃii au dat Românii de peste Prut
Căgăbăului, nu e chiar ceea ce ne trebuia, deoarece nici unul dintre pământeni nu-şi
poate lăuda critic adversarul literar, şi cum trebuie, sau ce trebuie făcut mai departe,
adică nu să continui de la 1941 încoace, fiindcă Ńi s-ar reproşa că ai luat ca reper
Războiul Sfânt, ne-a arătat tot comunistul optimist George Călinescu, anume să
operezi cu smerenie depersonalizantă, ca-n Universul Poeziei, nu pe autori ci pe teme
şi motive, cum au evoluat ele, grea şi migăloasă analiză-sinteză ce nu este de
neconceput azi, când beneficiem în toate serviciile de tehnologia informaŃiei şi a
comunicaŃiilor, iar personalitatea e un moft.
* Ce mă învaŃă Marin Preda este adevărul VieŃii, nu adevărul din cărŃi, nici
adevărul părŃii comerciale striptease din mine. Până unde merge abjecŃia în prietenie
şi în politică şi în zarcă. De ce iubim femeile în Era Ticăloşilor şi la ce trebuie să ne
aşteptăm noi, bărbaŃii Neamului, de la unele dintre ele, cu deosebire de la refugiatele
din Basarabia, ca rusoaica balerină Matilda de la Ansamblul MAI ce aştepta tramvaiul
106