Propinatiu - Kitsch orbitor si geniu inaripat. Nobel-ul românului Cartarescu

învăŃătura trasă Ńine de etern Intelectuala căutare a stăpânului: din paginile O3 ne va
orbi elogiul micului nomenclaturist şi al securistului de omenie, ceea ce şi explică
paradoxul român că s-a investit generos într-o publicitate de roman postmodern ca
pentru pamperşi.
* Datoria de a scrie cinci pagini pe zi. Praxiologic, cine crede că o carieră de
scriitor se câştigă printr-un Travesti de seară, uşor cum se fac banii şi averile în RO,
se înşală. Citez din memorie, din Akasia: „Urmau perioade fără Lulu, de o frumoasă
normalitate. Delia, câinele, Peugeot-ul, datoria de-a scrie cinci pagini pe zi în fiecare
zi a vieŃii mele... Listele kilometrice cu scrisori de trimis, telefoane de dat, invitaŃii la
simpozioane şi mese rotunde, termene finale pentru articole şi cărŃi. VacanŃe în munŃi,
mers la dentist, cheltuieli... Drepturi de autor... Le bifam pe măsură ce reuşeam să le
rezolv... Apoi, romanele. InvestigaŃia mediilor. Calcularea cronologiilor. Îmbinarea
poveştilor. Arta combinatorie a situaŃiilor de viaŃă. Personaje, fiecare cu psihologia
lui... Doamne, chinul de a trebui să mai scrii o carte, măcar din când în când!“
Şi după atâta împerechere şi împreunare, vine un spirit dialectic şi te vede atât
geniu cât şi retardat!
* IntuiŃia marelui Arghezi. Are dreptate Mircea Cărtărescu să i se alăture lui
Zigu Ornea în admiraŃie. Praxiologic, este mult de învăŃat de la Arghezi despre lucrul
bine făcut, deoarece a reuşit, din închisoarea suferită pentru colaboraŃionism, să
extragă celebrele Flori de mucegai; a avut poziŃii rebele în BOR, părăsind călugăria şi
fiind un precursor al atitudinarilor recenŃi, jigniŃi în orientarea lor religioasă de
tragerea clopotelor din zvoniŃe în week-end şi preferând muzică New Age celei
psaltice; a scris însă degeaba pamfletul Baroane! anticipând că i se va pune o vorbă
bună sub bolşevici pentru curriculumul antifascist, dar s-a înşelat, nici poezia
putrefacŃiei, nici putrefacŃia poeziei nu i-au fost iertate, nu de alta dar Ńinta era ca şi
azi, nu ideologică, ci de nimicire a valorilor pe care s-ar fi putut baza Neamul
Românesc, politică de care era perfect conştient, când s-au dus pe la el mai mulŃi tineri
scriitori marxişti, el nedând ca rezistent pungă cu cireşe decât lui Nicolae Labiş,
întâiul nostru poet postmodern.
* Sinuciderea etică. Casa Poporului, ca un uriaş tramvai caragialesc, cu
mârŃoage norii.
Ci Labiş chiar a priceput ceva din marxism când lămurea radiofonic de aur
creşterea în trepte dialectice a lirismului său: nivelul senzorial (războiul, seceta),
cunoaşterea (biruind dogmatismul şi birocraŃia), nivelul etic. Deci va urma: Lupta cu
inerŃia, „împotriva viciilor care înfrânează progresul“, adică „birocratizarea şi
sinuciderea etică“, ceea ce ar însemna însuşirea marilor învăŃături ale anului galiŃian
antibolşevic 1956.
Urmarea: Casa Poporului strivindu-te! Cine te crezi? Nimeni nu va şti ultimul
tău an de viaŃă: şlefuirea manuscriselor, zgribulit, la Palatul Telefoanelor, prin săli de
aşteptare, neavând casă, într-un oraş impropriu pentru lirism. În locurile de înnoptare
deconspirate, proscrisul Labiş e hărŃuit de sectorist şi odată sare pe geam, aşa că, de
ziua lui, în 2 decembrie 1956, şchioapătă. Firea însă nu i s-a schimbat şi nici n-o să i-o
schimbe sinuciderea etică de mai multe ori a IntelectualităŃii.
* Până la Mântuire, principalul este să supravieŃuieşti.
93