Propinatiu - Kitsch orbitor si geniu inaripat. Nobel-ul românului Cartarescu

un postromânism general, cu pivotul său generaŃia optzecistă expirată, despre care ar
trebui să tot adaoge rubrică multă cotidianul Cotidianul când face, tot în acest
memorabil an Eliade 2007, cu insistenŃă şi ostentaŃie vorbire contabilă despre
exorbitantul preŃ al Unirii, al recuperării Basarabiei, cât ne-ar costa, cât ne-ar costa, ca
şi cum cleptocraŃii noştri nu s-ar putea asigura, în caz că se aranjează treaba, de la
magnaŃii transnsitreni, de o profitabilă refinanŃare!
* Harta României Regale Mari. Orişicare cercetător privat în istoria recentă, şi
rău Român de-ar fi, tot ar deplânge comoditatea postmodernă că documentarea pentru
RevoluŃia din Decembrie este atât de superficială încât O3, ca evocare canonică de
bac şi stand, exact ca ăia de la Târgovişte cu filmarea execuŃiei în scopul valorificării
ei la export, n-a prins tocmai momentul cel mai semnificativ al Eroismului nostru,
când nemuritorul Dan Iosif – trăgătorii de pe catargele blocurilor şi blindatele
străpungând Baricada, de umblau revoluŃionarii de-a buşilea – a conturat în acest
infern, pe caldarâmul îngheŃat de la Dunărea, Harta României Regale Mari, cu o
cârpă muiată în sânge bucureştean proaspăt şi cu gândul că nu va scăpa din masacru
nici unul din aceşti ultimi rezistenŃi.
O clipă, istoria Neamului Românesc s-a întors dincolo de acel blestemat 26
iunie 1940, când bolşevismul, bazându-se pe promiscuitatea reeducativă a closetelor
sale fără uşi, parodiind o societate deschisă, ne-a început deznaŃionalizarea, spre a
reuşi să ne mankurtizeze ireversibil abia în Epoca Mooye, cu puŃin înainte de anul
2000, de îndată ce standardele de viaŃă politică postmoderne savurate în Occident au
făcut credibilă alegaŃia că viaŃa înainte de 4 aprilie 1944 ar fi fost insuportabilă pentru
elitele civice din cauza derapajelor şi a instabilităŃii inerente României Mari ca stat
tipic imperialist însăilat norocos prin ocuparea de teritorii străine.
* Madame Butterfly. Din punctul de vedere lichidatorist că există popoare pe
cale de dispariŃie, această mamă postmodernistă a lui Mircişor, odioasă şi sinistră în
O3, este încă din zilele RevoluŃiei un om care s-a orientat, un om al Epocii Mooye,
sfătuindu-l mereu pe băieŃel: să nu te jertfeşti pentru łară!
Făcându-şi eterna plimbare pe Strada Plantelor, pe la începutul lui aprilie 2001,
bucuros că încă nu i-au demolat filologii sinistra statuie de la Ateneu cu ŃâŃe erecte,
care nu-l lasă să doarmă, ca nişte silicoane fotbalistice, pe dilematicul Chivu de la
ICR, Mihai Eminescu, Poetul NaŃional al Neamului Românesc, va fi tras cu urechea
spre New Europe College, auzind nu ştiu ce nemŃească despre un Symposium ce
tocmai procesa naŃionalismul, poticnindu-se chiar în întrebarea istoricului promovat
de Humanitas, Lucian BOIA, La Fin de la Nation?, zicându-şi că nu mai calcă iarbă
verde piciorul lui Eminescu şi îndepărtându-se parcă de însăşi înŃelepciunea
Occidentului că nu se merită să te duci pe tobogan pentru libertatea popoarelor
de rasă inferioară, de pe fie ce continent ar fi ele:
Entre les droits de l’homme et les devoirs civiques, l’accent est mis
aujourd’hui, d’une manière plus énergique, sur la première partie de cet ensemble.
Au moins dans le discours, mais aussi dans certains comportements et évolutions
effectives. Mourir pour la Patrie, n’est plus, comme auparavant, la plus belle chose
de la vie. D’autant plus qu’au nom de la Patrie (qui ne parle jamais!), l’élite
dirigeante, un gouvernement ou un autre, ont engagé leur nation dans des conflits
assez souvent mal inspirés. Combien de jeunes Français sont morts « pour la Patrie »
en Indochine et en Algérie, combien de jeunes Américains au Vietnam!
408