Propinatiu - Kitsch orbitor si geniu inaripat. Nobel-ul românului Cartarescu

de funcŃionale precât economia de piaŃă, deoarece te poŃi baza pe metode analogice ca
şi cum ai învăŃa uitându-te mai cu atenŃie la noua ta plasmă, în sensul orbitor al
interogaŃiei despre cum se vede, dar de fapt descoperind semnificaŃii de adâncime,
ceea ce te consolează că nici nu trebuie să fii analist sportiv BBC, nici să ai vechime
în critica literară cu credite transferabile în editorialul sportiv, ca să reŃii de la
televizor că deşi fotbalul nostru încă nu este pe deplin funcŃional, adică un furnizor
constant de satisfacŃii către fanii săi, totuşi în caz dacă o echipă bucureşteană, cum ar
fi a câinilor roşii de pe Ştefan cel Mare, ia o cupă europeană, aşa cum s-a şi întâmplat
sub ceauşism prelungindu-i-se agonia, atunci un asemenea triumf de istorică
importanŃă se repercutează pozitiv asupra întregului fotbal românesc, înnobilându-l.
Tot aşa s-ar putea analoga la fel viitorul şi în momentul în care M. Cărtărescu,
scriitorul ce epitomizează azi şi chiar îndeplineşte asimptotic aproape toate funcŃiile
Literaturii Române, va primi Premiul Nobel şi noi vom constata cu groază, ca şi cum
ne-ar cădea solzii de pe ochi pe drumul Stockholmului-Damascului, că de fapt avem o
mare şi strălucită literatură, o pleiadă de importanŃi scriitori contemporani
postromânismului, a căror obnubilare nu a fost decât o temporară orbire critică la
explozia mezonică de lumină a primelor bătăi din aripi ale Marelui Fluture lunedistodesantist.
* Statutul de academician. Deoarece ne aflăm cu prezentul în postistorie la
dânsa-ntr-însa, omul postmodernist nu se poate aştepta la surprize, ci doar la surprizesurprize
recente, deci Nobelul aşteptat de literatura efemeră a limbii lui Eminescu, în
acest mileniu nou şi poate ultim pentru Români, este o certitudine.
Există însă, ah, un fel de oboseală a ultimului mod al scrisului cărtărescian,
semne de scleroză ici-colo, generând soluŃii facile chiar pe platoul preorgasmic
Barthes, unde era loc pentru geniul înaripat al postromânismului să-şi dea drumul, o
anume inflexibilitate, multe găselniŃe de gust dubios într-o cheie minor-majoră bună
la toate ca un şperaclu.
Astfel, pare stranie la un autor creativ comportamentul de şef de serviciu Kitsch
ajuns aproape de pensionare, care mascând un început de impotenŃă mizează pe
scatologic, pe excremenŃial, pe vidanja că nicicând mai multe p… de excepŃie şi mai
visătoare P… ca-n O3 (inclusiv pendinte de academicianul doctor inginer, care îşi
confecŃionase la ICECHIM nişte genŃi din polimeri antiglonŃ, ascunzându-şi-o,
apărându-şi-o pudic de paparazzi), deşi formula Mendebilului „haide să ne f... în c..“,
la punctul culminant al naraŃiunii despre RevoluŃia Împuşcată, formulă criticată de
unii din invidie meschină, are justificare în retorica maculărilor, căci în imaginarul
euroatlantic, care ne cumpără, RevoluŃia Futută este plină de tot felul de puştani de
prin Zona Maha sau proveniŃi de dincolo de Centură, din Prerie, din Mediul Rural,
unii ajungând şi pe copertele unor reviste de vizibilitate internaŃională, care bagă şi
chelia lui Gorbaciov în gaura Tricolorului Românesc.
Adică deja acreala aia de venerabil om de instituŃie, cam sovietică, poate nu un
echivalent al ICR, adică ISMAR, ci chiar statutul de academician, unde de pe poziŃia
parŃial noichistului postmodernist Eugen Simion criticat de recitatorul antiEminescian
Chivu, poate că ar mai recupera ceva din investiŃiile aberante în manuscrisele
Eminesciene
* Cât de reconfortant, la Restaurantul Mexican din preajma Cabaretului
Voltaire din Zurich, pe urmele lui Lenin fiind, ca SoljeniŃîn, să-Ńi aduci aminte de
łară:
573