Propinatiu - Kitsch orbitor si geniu inaripat. Nobel-ul românului Cartarescu

dinspre Kretzulescu şi trecând pe lângă Muzeul de Artă, la Athenée Palace, două
tanchete (poate taburi, caz rarisim de confundare a termenului propriu, sau iarăşi e
aplicat dreptul postmodernistului de a fantaza sau a injuria iresponsabil), un cordon de
scutieri şi sute de tineri revoluŃionari, adică ce probabil n-a mai văzut nimeni la
RevoluŃie în acea seară şi în acel loc.
Toate bune şi frumoase, doar că aici nu e ca la deosebirea dintre poezie lirică şi
poezie filolo, sau – mai nou – poezie de piaŃă (scandalos sexualistă).
Abaterea de la real, de la adevăr, este PRIN DEFINIłIE manipulare şi chiar
blasfemie interesată când semnificaŃiile duc nu doar – contrar lui Eisenstein! – la
diminuarea proporŃiilor acŃiunii masselor, ci converg năucitor în elogierea
securistului de omenie şi a bolşevicului onest gazetar la Steagul Roşu tocmai în anii
de teroare ai colectivizării, făcând cadou RevoluŃia din Decembrie şefilor de promoŃie,
SecurităŃii.
Mircea Cărtărescu riscă astfel a-şi înstrăina publicul românesc fără a fi adoptat
pe deplin de cel euroatlantic şi tinde s-o păŃească rău, ca celebrul liric antisovietic
Panait Istrati, care nu este scriitor canonic de manual nici pentru RO, nici pentru FR.
Cel mai jalnic scenariu de viitor fiind să i se citească întreaga carieră literară –
explozia de public cult fesenist manelar plus unanimitatea mediatizării pozitive – ca
Ńinând de o diviziune a muncii propagandistice în anii colaborării la Jurnalul
NaŃional, organ atribuit de o parte a presei unui şef de promoŃie: celălalt romancier
postmodern activ lângă domnii Tucă şi Cristoiu, istoricul constructiv Alex Mihai
Stoenescu, dă futeşa noastră RevoluŃie Armatei, pe când micul proxenet Mircişor o
coduce la futelniŃa SecurităŃii din ceceu!
* Te poŃi pişa pe ea de ProclamaŃia de la Timişoara! Un alt genial monument
de manipulare e cel al baricadei proprietate personală de la Athenée Palace, unde îl
recunoaşte pe Mircică colonelul de securitate în rezervă Ion Stănilă, deghizat în
bătrânică frământată de o demascatoare erecŃie la amintirea scenariului în care
nevastă-sa, roşcata evreică nimfomană – ceea ce proscrisul Paul Goma n-a îndrăznit! –
, activista Ester Emilia Hirsch, e făcută poştă de revoluŃionarii timişoreni la CJP, unde
fusese prinsă cu Operele lui Cea salvate în budigăi, scenă inspirată de BalanŃa
superficialului umorist Pintilie!
Dacă de-aşa ceva le ardea, citit printre rânduri, revoluŃionarilor timişoreni,
atunci te poŃi pişa pe ea de ProclamaŃia de la Timişoara, la zid, dar nu la Geologie
când tocmai cade balconul cu icoană BOR şi doi de Eminescu, ci pe Edgar Quinet,
mai spre Filologie o Ńâră!
Şi aici te pufneşte râsul în plin masacru, întinzându-Ńi picioarele sub birou:
„Degeaba se gândi colonelul la subiectele-standard în asemenea situaŃie: s-o
reguleze pe Coana Leana, pe alde Gâdea sau Găinuşă, că tot nu-i trecu, şi eficienŃa
pozării avea de suferit.“
* Marea diminuare. De fapt, abia la o nouă lectură îŃi dai seama că O3,
ignorând din culpă pe Cronicarii BănăŃeni, tace cu desăvârşire despre partea cea mai
consistentă în Eroism Românesc pur a RevoluŃiei, extraordinara insurecŃie de pe Bega,
ba mai mult încă, minimalizând narativ – precum cu Baricada lui Dan Iosif – acest
subiect sacru, ca bălos scenariu excitant pentru futeşa activistă roşcată, Lepidoptera
postromânismului maculează pe revoluŃionarii Timişoarei cu aceeaşi pasiune
creatoare cu care a veştejit şi simbolurile bătăliei de la Chişinău, tot din 1989,
pentru Limba noastră cea Română, şi în fond ale recuperării Basarabiei, pe eroii
Eminescu şi Ştefan cel Mare.
479