Propinatiu - Kitsch orbitor si geniu inaripat. Nobel-ul românului Cartarescu

* Dovadă pentru concluzia că în O3 avem un text de supus abordării ideologice
este că cea mai bună interpretare este a bolşevictonului Vladimir Tismăneanu:
„Romanul surprinde exemplar iluziile celor care, precum tatăl personajului
principal, au crezut cândva în demagogia socialist-egalitaristă a regimului, oameni
care au îmbrăŃişat, cu pasiune romantică, miturile centrale ale sistemului: rolul
conducător al partidului, sacrificiile necesare construcŃiei utopiei unei societăŃi fără
clase, şantierele tineretului, colectivismul şi solidaritatea ca valori inspiratoare ale
unor mereu renăscute energii morale. (…)Nimeni nu a examinat cu mai multă
acurateŃe decât Mircea Cărtărescu mecanismele degradării Intelectualilor-lachei din
România lui Ceauşescu, capacitatea acestora de a se înjosi până la totala aneantizare a
coloanei vertebrale.“(Evenimentul zilei, 18 iulie 2007)
Este evident că mai fiecare amator de beletristică postmodernă are un tătic care
a avut iluzii, care A CREZUT, dar al lui Mircea a crezut rău de tot, feciorelnic!
Limitele criticii cărtăresciene a bolşevismului sunt şi limitele criticii lui din
Raportul Tismăneanu.
DespărŃirea capitalismului nostru de comunism seamănă cu despărŃirea
ceauşismului de obsedantul dejism.
* Automankurtizarea. Prietenia întoarsă de Volodea lui Mircea exclude la un
excelent cunoscător al istoriei demolării bolşevismului obiecŃia: dar antilichelele unde
erau? Care nu se va mai striga niciodată, în obnubilarea acum nubilă mankurt că de
muşcătura din 1997 punându-se-n proŃap alte interogaŃii minim morale cum ar fi că ce
e mai grav pentru mântuirea ta, să-i pupincureşti pe Ceauşeşti sau să-i demitizezi pe
Eminescu şi pe Ştefan cel Mare, asigurând astfel pe neprietenii Unirii de dezinteresul
Ribbentrop-Molotov al Intelectualilor noştri automankurtizaŃi pentru tribulaŃiile
basarabenilor cum că să revină la patria mumă, ajunsă maşteră prin violul bolşevic şi
prin mankurtizarea SapienŃei.
* Măgării, şmenuri şi mişmaşuri. Postmodernismul poate fi de trei – trei trebuie
să fie! – feluri: a) parodic sau doric b) textualist sau iconic şi c) ideologic sau beoŃian.
Ca umorist, Cărtărescu a reuşit în Levantul ridiculizarea momentului
Bolintineanu de evoluŃie a lirismului Românesc, dând însă chix când a trecut la
Eminescu, un damnat, un ecorşeu, pe care, ca şi pe Blecher, nici măcar nu-l poŃi
mângâia, cum observa şi Nichita interzicându-ne să punem mâna, fiindcă „poetul ca şi
soldatul nu are viaŃă personală“.
A trecut atunci Cel mai bine vândut scriitor român, nu de bunăvoie, la a parodia
în proză traduceri din latino-americani şi nu fără uimire a constatat după O1 profitul
publicitar că agenŃii literari îl pot prezenta ca înrudit cu aceşti consacraŃi, de nu şi cu
Proust, Pynchon, Salinger, Sfântul Ioan al Crucii sau Sfântul Nifon, Episcopul
ConstanŃianei şi al Bibliotecii din Alexandria! N-avea de ce să nu continue pe pista
asta. În ce priveşte textualismul, Mircea l-a interpretat narativ ba că totul e text, ba că
tatăl lui ficŃional care-l maltrata rău, muncitoreşte, e şi el parte din pagină, iar la
parodierea Apocalipsului din O3 a convocat tot neamul de Ştiutori din toată trilogia,
numai pe mine ca Cititor Unic nu. Treaba lui! Mie mi se pare că astfel de găselniŃe cu
bold atenŃionând că eşti în text, bey, nu în realitate, îi taie lectorului cheful de reverien
zăbavă şi îl dezgustă de la citit.
Ce mă deranjează ca un cui în pantof este doar postmodernismul ideologic,
virulenŃa acestuia, fără termen de comparaŃie şi eventual admiraŃie decât din categoria
Porunca Vremii sau Lupta de Clasă, mai ales că transpare din ea incredibila,
240