Propinatiu - Kitsch orbitor si geniu inaripat. Nobel-ul românului Cartarescu

de kkt. Nici măcar Cuza-Vodă, a cărui imagine pozitivă în popor stăruie şi azi, nu este
iertat, atribuindu-i-se norodului spectator, nu altcuiva, invectiva „Curvarule!“, cu
singura precauŃiune a ambiguităŃii că ar fi vorba de desfrânările actorului.
* Periculozitatea acestui postromânism stă în normalitatea că epigonii lui
Mircea nu vor putea imita componentele tari ale operei sale, cum ar fi scriitura bazată
pe tradiŃie şi pe lecturi occidentale revigorând limba şi literatura noastră, arhitecturile
spaŃiului literar, tensiunea onirică adesea insuportabilă, profesionismul controlului
efectelor textului asupra lectorului, perfecŃia interviului literar şi a imaginii publice,
pragmatismul construcŃiei fără idealisme a carierei literare, breşa creată – pentru
prima oară un scriitor din România nu din exil impunându-se în universal!
Pseudofanii şi proştii vor înŃelege doar ceea ce li se confirmă în text că au
dreptate: de pildă cretinătatea că e dreptul artistului să îşi aleagă sau să-şi respingă
poporul şi patria, pe motiv că din cât ştiu ei avem o istorie de kkt.
* Simptomatic, Cărtărescu aproape că nu foloseşte bancuri cu Bulă, care erau
creaŃia autentică a poporului, fine ca MioriŃa sau ca Meşterul Manole, ci bancurile de
laborator cretine ale Intelectualilor securişti, adesea de import din lagărul sovietic,
glume deplasate care de regulă miros a diversiune psihologică, securitatea căutând
prin ele a induce mai cu seamă convingerea paralizantă că mămăliga nu explodează
(limbaj ofiŃeresc), deoarece Românii, aceşti impulsivi, ar fi nişte laşi de la ADN, uite,
zicea un fel de Jean de la şapte, au vrut să cânte şi ei InternaŃionala (limbaj marxistleninist)
din pârŃuri, dar când au ajuns la Hai la lupta cea mare! s-au căcat pe ei.
Existând asemenea precedent, ne întoarce stomacul pe dos contribuŃia bine
proiectată a Lepidopterei postromânismului la demolarea conştiinŃei patriotice
romantice, desuete, cum se vede în O3 la p.58, pasaj excremenŃial dincolo de care o
pornire idealistă cum a fost, de pildă, la alŃii, sionismul, la noi, dacă ne-ar lua
bunăoară transnistrenii, bazându-se pe câteva Armate XIV şi coruperea NATO, mai
toată Moldova şi apoi toată România, nu mai este posibilă din cauza scepticismului
postmodern al Intelectualilor:
„Uite cum e cu Ńara: cică limbricul iese cu fi-su dintr-un cur plin de căcat ca să-i
arate cum e afară. Şi fi-su zice: «Tăticule, ce e chestia aia albastră de deasupra
noastră, care luceşte aşa de frumos?» «Ăla, fiule, e cerul.» «Şi, tăticule, ce e chestia
asta verde care freamătă-n vânt?» «Asta, fiule, e iarba.» «Şi, tăticule, ce simt în nări
atât de dulce şi de plăcut?» «E mirosul florilor, fiule.» Limbricu-acela mic se gândeşte
ce se gândeşte şi dup-aia zice: «Păi, tăticule, dac-aici e atât de frumos, de ce trebuie să
trăim noi în gaura aia păroasă, în duhoarea aia de căcat, în bezna aia groaznică?» Da'
taică-su-i zice răstit: «Fiule, să nu mai vorbeşti aşa! Aia-i Patria.»“
Bine fiind că basarabeanca de succes Nicoleta Esinencu, trecută şi ea pe la
Akademie Schloss Solitude, judecă după acelaşi calapod, de conştiinŃă trecută prin
ciur şi prin dârmon, poate indus de vreo agentură: Ce a făcut Ńara mea pentru mine?/
Tată, mie nu-mi place în cur./ Asta îmi aminteşte de Patrie. /Când iubeşti şi te doare.
* Doctrina unor megaintelectuali români şi neromâni că avem un trecut
neglijabil – ei n-au adus laude nimănui, istoria RO începe şi se fuku-sfârşeşte cu
optzeciştii – este subtil plasată în cel mai pavlovian stil cititorului cu cap de câine,
exploatându-se ura legitimă a poporului pentru Alexandru Drăghici, torŃionarul dejist
salvat de la judecată cu ajutorul democraŃiei europene din Ungaria, care a văzut un
avantaj de imagine din a nu-l expulza, tocmai când începuse Iliescu procesul
bolşevismului, punând o pată de dezonoare până şi pe evenimentele din 1956:
414