Propinatiu - Kitsch orbitor si geniu inaripat. Nobel-ul românului Cartarescu

ăla nu avea cum să se lase de bolşevism abia în 1989 şi să nu înŃeleagă mult mai
devreme caracterul mafiot al nomenclaturii, devenite firesc şi organic cleptocraŃie
după RevoluŃia Futută-n ceceu.
Şi cum ar fi că după ce ai ales publicul fesenist ca target, mai numeros şi mai
avut decât cel cultivat, ca să ostoieşti frământările sufleteşti ale celor 4 milioane de
posesori de carnete PCR, constaŃi că Ńi-au rămas totuşi ceilalŃi 19 milioane de Români
nebolşevici şi neexprimaŃi şi atunci le închizi gura la derută, la intimidare, atacând cu
orice prilej textual miturile Neamului Românesc, Voievozii şi Poetul NaŃional,
deliberat provocator, inclusiv propunând ca demn de epopee doar mitul bulgar al
Badislavilor, spre a deturna sensul criticii: cine se ia de Orbitor, necăjit de revelaŃia
punerii sale ideologice în serviciul nomenclaturii, să fie catalogat, citându-i doar
protestul la postromânism, drept extremist naŃional-comunist deci legionar de la
CuŃarida Mare.
* RestricŃii la trecerea peste unicate. A te abate de la trebi pentru a adresa unele
sugestii de om de bine Autoelitei, te asamănă cu jeniul lui Schopenhauer, carele
singur numai dânsul îşi vede ca burtosul Buddha săgeata, deoarece te exprimi pe un
suport fără vizibilitate şi condiŃia ta de Atotştiutor e mai rea decât aceea, asociată, de
Cititor Unic, întrucât nefăcându-se Luminarea Poporului şi Emanciparea Cadrelor
Didactice, critica demolatoare îŃi e cu desăvârşire interzisă, oricât talent pamfletar de
pitbull ai avea, deoarece te adresezi unor unicate şi încă nu s-au întors din DRO spre
RO primii megaintelectuali ai tineretului idealist, care înlocuitori de vipuri vor
împinge ca şi paşoptiştii la occidentalizarea Infrastructurii Intelectuale, prioritate
naŃională faŃă de reflecŃiile rutiere, deoarece carosabil mai găseşti.
* Nevoia de Stăpân a cărturarului. Cum cangurii nu Ńin cărŃi în marsupiu,
teoretic postmodernismul ar trebuie să fie o soluŃie estetică la spleen-ul Intelectualilor
epocii postindustriale americane şi pe alocuri europene, de perspectivă asiatică.
Întrebarea este cum a fost posibilă potrivirea perfectă a acestei ideologii la o
societate înapoiată şi chinuită de bolşevismul impus ei, odată cu lumina transfinită de
la Răsărit, în urma pierderii Războiului Sfânt, care aşa cum înŃelesese însuşi baronul
Manfred von Killinger viza zdrobirea ambelor totalitarisme muncitoreşti, cel stalinist
cu Wehrmachtul, cel hitlerist cu aviaŃia anglo-americană.
Riscăm a valida încă şi azi ipoteza ceea cu opiumul Intelectualilor cum că se
află în postmodernism un fascinant filon totalitar, care ostoieşte bine de tot nevoia de
Stăpân a cărturarului – extern CIA sau dracu ştie ce transnaŃional în locul
Căgăbăului, intern CleptocraŃia în locul Nomenclaturii ajunse burghezie de şpagă.
Ştergerea graniŃelor dintre specii, genuri şi stiluri seamănă războiului civil pe
muzică din Doctor Jivago şi pe realităŃi din Şalamov şi SoljeniŃîn. Cultul personalităŃii
Conducătorului, Führer sau Vojd sau Fiu al Cerului, îl găsim în preeminenŃa autorului,
care face circ, în aplauzele grele ale promoterilor, mithmakerilor, şmecherilor şi
fanilor, susŃinând numere iraŃionale de virtuozitate stilistică: pastişa, parodia,
demolarea, colajul, fragmentarea secvenŃelor epice, orbirea psihedelică, sextazul,
inversiunile derutante ale secvenŃelor temporale şi, cel mai cel mai, trecerile aiuritoare
prin spaŃiul labirintat şi mobilat fantastic cu tarantule, copii pedofili, viermi şi femei,
ca la joacele dupe computer.
Ideea că proza postmodernă schimbă perspectiva auctorială şi face din cititor
un partener este şi ea o manipulare, pentru că tu, cititoare leneşă, nu poŃi închega un
parteneriat cu orice cretin sau bolşevic şi pentru că un autor care îŃi dă de lucru, peste
299