Propinatiu - Kitsch orbitor si geniu inaripat. Nobel-ul românului Cartarescu

* Dificultatea de a-l consilia pe popularul autor şi actant, ce să scrie şi cum, este
artificial amplificată la noi de recepŃia incorectă, deformată, afectată de aberaŃiile
optice de până în prezent. Ci numai rugându-te la Icoana Preacuratei, îŃi revine
vederea. Căci după ce îl citeşti pe Cel mai bine vândut scriitor român, eşti năucit, ba
chiar aproape orb sau mai bine zis, ameŃit pur şi simplu ca de aurolac, pus în situaŃia
pervazivă de a întreba şi pe alŃii, ca dinaintea unui miraj, dacă şi ei văd în lumina
transfinită acelaşi tunel oranj caleidoscopic ca şi tine. Bunăoară pureci cât oile, cafarzi
cât pitbullii sau, de foame, fluturi uriaşi congelaŃi în Dunăre, ori, din pricina nostalgiei
sub ploile macondiene, să contempli melancolic de la fereastra susă peisajul în formă
de Y al Capitalei, dominat metafizic de masivul Orbitor de la Gaudeamus 2007,
ascunsul în gluga sa trandafirie, al unei femei alpestre.
Iată de ce aceasta, coborâtoare în jos ca afişarea rezultatelor, nu este o abordare
critică întrolocată a unor aspecte ale operei cărtăresciene, ci mai degrabă un mod de a
ne lămuri cum vedem universul cărtărescian.
De aceea, sintagma analiză oftalmologică, adică să priviŃi bine!, este aici cu
mult mai îndrituită ca meniu decât aceea, perimată, de analiză literară, care îşi are
sensul scufundat definitiv, o dată cu naufragiul titanic al modernităŃii etern
obsoloscente, în Sentimentul lichidatorist al postromânismului.
* O contra-carte de 1400-1500 de pagini. Scriitor de talie mondială, Mircea
Cărtărescu figurează pe lista celor 1001 de cărŃi obligatorii pentru Liceanul
Neascultător, prin Orbitor şi prin Postromânismul românesc, două lucrări originale
care constituie împreună opera sa majoră, de maturitate, dincolo de copertele căreia
cu greu poate fi imaginat altfel de text decât vreun palimpsest căznit, caligrafiat în
cheie minoră, plăcută doar Profesorului Ştiecarte, nu şi Filantropului Mizericordios.
Combaterea evaluării Neamului Românesc ca pe un-fel-de-n-ar-mai-fi-deja nu-i
lucru de şagă şi atunci această primă carte a noastră despre postromânismul din
produsul editorial prezentat drept „cel mai bun roman din Literatura Română a
ultimelor cinci decenii“ (de ce cinci şi nu şase? ce naiba s-a publicat între 1947 şi
1957, cealaltă Cronică de familie? că doar n-o aprecia promoterul optzecist
MoromeŃii!) – este doar un început timid şi cam grăbit, impulsionat cu nagaica de
comanda fermă a editurii! Ci dacă-n viitorii doi-trei ani publicul Ńintă predispus la
mankurtizare nu va schimba de mentalitate, atunce va urma al doilea volum, care va
atrage negreşit pe-al treilea sau chiar pe al patrulea, aşa că se cam sparie gândul la
ce trudă s-a înhămat ăl de scrise titlul Kitsch orbitor şi geniu înaripat: Nobel-ul
românului Cărtărescu, dacă va fi fiind să fie să deie samă pentru toate câte va dzice în
1400-1500 de pagini, deşi criteriul estetic al oglinzii şi al azotatului de argint plescăie
ca un şerveŃel umed aruncat în sus, cum dă Google Earth perpendicular pe Lacul
Como, cumpănind Bellagio şi Menaggio, sutien agăŃat la soare.
* O samă de cuvinte. Cât priveşte metoda care ar potenŃa la maximum
accesibilitatea pentru popor dorită şi proiectată de Trilogia obligatorie Kitsch orbitor
şi geniu înaripat: Nobel-ul românului Cărtărescu, compusă în maxim şapte ani,
minimum 1500 de pagini pioase inspirate de derapajele postromâniste ale Orbitorului
cărtărescian, ea nu poate fi decât aceea a juxtapunerii fragmentelor, ca pe nişte metope
la un templu clasic, deja probată-n excelenŃa ei de omul pe care-l iubesc cel mai mult
după Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, care-mi spunea numai mie, în calitate de Cititor
Unic, în sihăstria mea de la Căpriana, ascultând kolokolul de la Sfeti-Gheorghi
confirmând pe genialul Ion Neculce, că „cea mai adecvată expresie scrisă a efortului
spiritual îmi apare a fi fragmentul. Pentru că fragmentul singur, numai el, respectă
6