Propinatiu - Kitsch orbitor si geniu inaripat. Nobel-ul românului Cartarescu

incalificabil la marile competiŃii ale echipelor naŃionale de pe continent şi de pe
mapamond.
Or, contextul este esenŃial în hermeneutică.
Punerea problemei evenimentului cultural al anului trebuie să fie confecŃionată
cu totul altfel, reformulată cu alte ingrediente.
* Sublinierea în Orbitor şi în De ce iubim femeile a adevărului obiectiv că şi
securiştii sunt oameni este un gând bun către „imposibila lustraŃie“ a ambasadorului
N. Manolescu, iar centrarea aceloraşi două cărŃi pe micul nomenclaturism care a
crezut, deşi torturat asimptotic spre apostatic de Ceauşeşti, este o remarcabilă
reconciliere a Autoelitei cu publicul fesenist, cerută de spiritul euroatlantic de la
Snagov şi prognozată de clasa politică după constatarea, în tragicul an democratic
2000, că seniorul Coposu n-a prea lăsat urmaşi.
Se mai vede flexibilitatea diplomatică a lui Mircea şi din bizareria asta: coperta
Levantului găzduieşte aprecierea ditirambică nu de la liberalul paşoptist Nicolae
Manolescu, expert în băşcălia poeziei postmoderne, ci de la Ovid S. Crohmălniceanu,
al cărui cenaclu desantist nu era de poezie metaparodică, ci de proză desantistă!
Ceea ce nu înseamnă că Mircea nu poate fi şi rigid. Teza lui Zigu Ornea din
Dilema 265 că „poetul cel mai important al Românilor din acest veac este Tudor
Arghezi“ – adică nici Eminescu, nici Nichita! – este o axă ideologică dură a
monografiei Postmodernismul, unde s-a păzit cu acribie şi rigoarea academică impusă
de profesorul coordonator, romanticul decan Paul Cornea, în ochii căruia uitându-se
cu inteligenŃa egipteanului Scrib, „Alergătorul de cursă lungă“ şi-a amintit nu de
Nichita, carele în ai lui Arghezi privind vedea pe ai lui Eminescu, ci va fi văzut pe ai
dramaturgului şi diaristului Mihail Sebastian, şi el cadru didactic cândva, profesor la
liceul evreiesc de băieŃi Cultura din România Regală inclusiv eminentului critic Paul
Cornea.
* Prietenul meu Mircea Cărtărescu, călătorind mai mult, ajungând la proporŃia
poietică ideală de a hălădui cel puŃin jumătate din timp peste hotarele româneşti, a
înŃeles cel mai bine dintre megaintelectuali sarcina ce le revine de la popor şi de la
Partidul Cadrelor Didactice: obligaŃia de a se genializa şi de a publica afară.
Or, geniu înseamnă să-i faci ceva înăuntru la paradigmă.
Iar Mircea a ales întru a ne contraria strategia bazată pe postromânism, pe
abjectul pariu istoric că românul e epuizat, e pe cale de dispariŃie din Univers, de
dizolvare în oceanul global înainte de a-şi îndeplini Misia Culturală.
Fără frică, dezertorul din Arhipelagul Şcolar ne dăscăleşte şi combate zi de vară
până-n seară voievozii şi mitul Eminescian, adică tocmai baza de pe care ne lansăm
pretenŃiile la universalitate, la un loc în Istorie, într-un spaŃiu cu 11 dimensiuni.
Colegii lui, fără sprijin euroatlantic, nu-şi permit deocamdată acelaşi elan sau
curaj, de pildă să maculezi memorabil Gânditorul de la Hamangia, punând pe el
abŃibildul că se gândea să umple cu sămânŃa lui spaŃiul carpato-pontic-danubian sau
că să-Ńi înfăşori kitschul în pixeli Ńipător coloraŃi, ceea ce – deşi îŃi dă certitudinea
morală că te prinde – contaminează tocmai albul marmorean al Odei în metru antic.
În consecinŃă, ei nu pot Ńine ritmul cu alergătorul de cursă lungă decât fie
adunându-se în haită şi agregând câte o carte mai mulŃi, fie optează iconic şi publicitar
pentru măşti ale tranziŃiei îngheŃate, cum ar fi să te bazezi în vitrine şi la standuri pe
principiul lui Kierkegaard că sexul e seducător şi Ńi se vinde, lipindu-Ńi atunci pe
coperte poze alese de când erai mai tânăr.
206