Propinatiu - Kitsch orbitor si geniu inaripat. Nobel-ul românului Cartarescu

după năravul marxist, ca sens al istoriei, însăşi apariŃia sexelor pe Pământ şi a
Neamului Românesc în Galia de Răsărit neavând altă menire decât lansarea O3 la
Kretzulescu şi la Vama Veche, toate aceste îndelung trudite variaŃiuni pe tema
autoreferenŃialităŃii apărându-i cititorului bun Român ca futilităŃi de genul Ńara arde şi
baba comunistă se piaptănă, din moment ce n-a fost posibilă nici măcar Imposibila
noastră LustraŃie.
* Cărturarul universitar mai puŃin dar preuniversitarul membru virtual al
Partidului Cadrelor Didactice fundat de Camelian PropinaŃiu pe când concepea
romanul Oligopedagogia sub puternica impresie a flexibilizării curriculare declanşate
de dl filolog Al. Crişan de la Şcoala nr 42 a conurbaŃiei Colentina-Voluntari, nu de dl
romancier Cărtărescu de la Şc. 41, care evadase de mult din Arhipelagul Şcolar, este
adesea zguduit de accese de plâns, unele demarate după 8 ianuarie 2003, majoritatea
sistematice abia după 11 iulie 2007, Ńi se rupe muşchiul inimii când te gândeşti la
Stagnarea în care au zăcut atâta amar de vreme satele Româneşti, umplându-se de jale
ca de o ceaŃă albă cu zdrenŃe negre toate văile mioritice, aşteptând zadarnic MoromeŃii
şi Cordovanii să se implementeze Luminarea Poporului, să vină Autoelita din casă în
casă făcând apostolat că acesta e drumul.
Până când timpul n-a mai avut răbdare şi harnica noastră Ńărănime, în lipsă de
autentici boieri ai minŃii, au pornit-o cu mic cu mare Ea, opinca, pe urmele lui Dinicu
Golescu, luminându-se din proprie iniŃiativă şi, cu fierbinte credinŃă practicantă în
Dumnezeul BOR, au potrivit locomotiva Progresului pe adevăratele şine echidistante,
una liberală şi una Ńărănistă, care penetrează membrana fiinŃei şi duc la o prosperitate
cu p mare, ca cea în care se desfată Regeşte fraŃii noştri de gintă latină spanioli, de se
citeşte atâta în metroul Madridului, de îŃi plesneşte obrazul Român de ruşine.
* Autocultul personalităŃii. Cu ce mă deranja pe mine Ceauşescu? Noi, cei
Şapte magnifici adese nici nu-l observam! Mă apăram activ. Citeam la cozi.
Închideam radioul, televizorul, sau le deschideam doar ca să mă distrez până unde se
poate întinde nervul gloatei, părăsindu-mi vremelnic Scriptoriumul. În schimb,
Cărtărescu vine de la Diverta, unde m-a silit să-l cumpăr, intră la mine în raftul întâi,
se agită gălăgios, mă seduce şi mă sileşte să iau atitudine, să fac ceva, cu indignare să
protejez pe câte-un mort, mai ales după ce în 2003 Autoelita s-a fesenit şi un plictis de
moarte a cuprins de atunci Literele Române, curată postistorie parcă justificând
macularea simbolurilor naŃional-basarabene Eminescu şi Ştefan cel Mare, precum şi
tăcerea criminală despre Timişoara, cum se plâng prietenii mei meditabunzi de pe
malul cu roze al Begheiului.
Îmi pare obscen public, după deportarea teoretică a lui Nichita Stănescu în
interbelic, ca fiind doar un modernist înapoiat, şi după nemenŃionarea în critica
Ceauşescului că, dacă mai trăia, termina Biblioteca NaŃională, n-ar fi dat Basarabia rebolşevizării
şi ne băga mai devreme în NATO decât Externele dlui Pleşu, e
inadmisibil chiar şi dac-aş admite că „sunt creier care ejaculează şi testicule
gânditoare“, să ajung să constat că acum îşi ridică Fluturele postmodernismului, pe
bază de „nichitisme“ antimetafizice jenant greoaie, propriul cult semi-ceauşist,
pantextualismul ăsta satanist făcându-i până şi lui Dumnezeu un ochi căprui,
ceauşesc, deşi poate că El e Fiara blondă cu ochi oŃioşi albaştri nazişti:
„Ochiul căprui şi blând al Dumnezeirii ne vede doar aşa, simultani, înmărmuriŃi
într-o zare de diamant, neschimbători deşi cuprindem în trupul nostru schimbarea, şi
privindu-ne pe noi se priveşte pe sine însuşi, căci noi, împletirea destinelor noastre de
354