Propinatiu - Kitsch orbitor si geniu inaripat. Nobel-ul românului Cartarescu

* N-aş vrea să fiu rău înŃeles. În aerul tot mai închis ce respirăm în România şin
Diasporă, haidamacilor uzurpatorului Jean Lăturiş, care pândeşte de ani lungi
călcarea pe bec şi căderea, ori a lui Patapievici, să ajungă prin protecŃie de fuste din
drapel politic vătaf pe exportul nostru de produse culturale, ori a lui Cărtărescu, să se
supramediatizeze drept principalul scriitor român postbelic, eu le spun un singur
lucru:
– Mircea e prietenul meu şi vă... muma-n..., dacă mai îndrăzneşte vreun
aspirator cumulard să dea în el!
* Postmodernismul e focalizat pe produs, pe punerea autorului la produs –
vorba unui textier antiEminescian. Postmodernistul nu are ceva de spus, ci un text
de vândut. Iar „adevărul“ îi este indiferent. Dacă publicul Ńintit de tine râvneşte la o
anume orientare antibolşevică, atunci îi dai câte sarmale poate înghiŃi, neobligându-te
nimeni, dacă ai alte comenzi să le refuzi.
Doar că sistema asta merge numa-n Occident, multimilenarul Neam Românesc
fiind mai greu de dus de nas. El are, de cum intră-n Târgul Gaudeamus, intuiŃia că e
ceva putred în postmodernism şi atunci îşi apără puritatea virginală a sufletului creştin
printr-un procedeu ingenios: el cumpără cărŃile intens promovate, dar nu le prea
citeşte! Spre deosebire de sarmale, fie şi reci. Cel mult respectă indicaŃiile şi
recomandările ce i le dau în scârbă autorii, zâmbind mânzeşte, cum că să contemple o
singură pagină pe zi şi să ghicească-n ea, deoarece oricum textul ar fi ilizibil, adică
iresponsabil în ambiguitatea sa.
FrumuseŃea colosală a situaŃiei fiind că DespărŃirea de Eminescu, la 5 martie
1998, ne-a costat foarte scump. Faptul că un an mai târziu nu s-a mai putut înălŃa
statuia Poetului NaŃional la CernăuŃi, amânată de extremiştii ucraineni, nu e
semnificativ, dar ridicolul situaŃiei că astăzi în majoritatea cazurilor singurele cărŃi
despre care se discută sunt de fapt cărŃi necitite, pare a spune Ceva despre
superficialitatea Intelectualului recent.
Plătim cartea, o frunzărim febril, zicem copilăreşte că „păst'ăm puntru mai
tâ'ziu!“, o punem în raft şi acolo o îngropăm. Iar dacă nădăjduim să ne ajute criticii,
rumegându-ne dânşii ideile principale, de n-avem timp de lecturi, deziluzia are o
dinamică fără egal, deoarece clişeele discursului puzzle al acestor paraziŃi sunt
invariante la conŃinutul pe care-l promovează: orez, tocătură, piper etc.
* Der Raum ist das Paradies, die Zeit ist die Hölle. La urma urmei, Mircea
Cărtărescu este cel mai mare prozator contemporan postbelic, doar de după războiul
basarabenilor cu smirnoviştii de pe Nistru, într-o literatură agonică, părăsită de
cititorii ei. Un fel de Max Blecher, scos din România Regală şi anonimizat într-o
epocă ternă, în care ne lipsesc şi Rebreanu, şi Ionel Teodoreanu, şi Camil Petrescu!
Am citit cu mult efort Orbitor 3 şi am scris în chinuri Kitsch orbitor şi geniu
înaripat: Nobel-ul românului Cărtărescu, partea întâi, poate Piciorul stâng,
proiectând totodată partea a doua, evident Corpul divin, şi partea a treia, poate
Piciorul drept, îngrijorat că aş putea depăşi 2000 de pagini de eseistică programatic
pedestră, fragmentarist-realistă, dar îndurerat peste măsură la iconostas de zădărnicia
demersului de a fi critic sau prieten Autorului, fie el şi postmodernist, într-o
postmodernitate care nu mă mai satisface fiindcă lipsa de reacŃie la infama pagină
rasistă 420 se constituie într-un test probator că tat twam asi, că eu sunt Cititorul
Unic, Regele Cititorilor, Alesul, Cel ce a ajuns tremurând misterios până la mesajul
iniŃiatic Mahāvākya că noi românii avem o istorie de kkt, tocmai când trecutul e
15