Propinatiu - Kitsch orbitor si geniu inaripat. Nobel-ul românului Cartarescu

de ozenişti pentru conferinŃa de presă, este o insultă de la kerigmaticul Mircea
Cărtărescu la adresa oricărui credincios conştient de măgăria sanctificării produsului
faraonic al totalitarismului marxist, până se va vădi că Fluturele postmodernismului
românesc a fost doar vox clamandi în deşertul Uranus, pentru a preciza sensul locului
şi al lucrului readymade, că demolarea s-au făcut întru rădicarea Catedralei Mântuirii
Neamului, că avem au ba posibilităŃile financiare, inginereşti, architectonice, artistice,
etice şi chiar duhovniceşti întru o asemenea gigantă întreprindere de ratrapagiu
absolumente necesar şi că dimensiunea trebuie să fie de zece ori cât Sfânta Sofia de la
Sublima Poartă, cum stipulează şi O3.
* A face cu ochiul. Tineretul postmodern al revoluŃiei, subliniază profa de
meditaŃii Coca Dospinoiu acest aspect protocronist din O3, pare a fi citit şi asimilat
semeseul sau fluturaşul Apel către lichele cu mult înainte de a fi fost scris, băieŃii
baricadei adresându-se scutierilor cu: „Huoooo! Huooo! Câinii lu' Ceauşescu!
Lichelelor!“ (O3, 199).
* Pare extrem de comod a alege, pentru descrierea ceauşismului târziu, ca
personaj Gloata, să vedem în creierii ei, care este concepŃia sa: zvonistică, foame, frig,
defetism răspândit de mamele antiEminesciene, microcaragialisme pasive despre
Ceauşeşti şi mai ales despre un non-viitor altul decât circurile foamei, în care se
întrezăreşte neliniştitor perspectiva, atât de urâtă Românului familist izolat, a lăturilor
căzăceşti sovietice de la cazan. De aici, incapacitatea individualizării premiselor
exploziei sociale, căci RevoluŃia fu făcută de indivizi, nu de segmente de public, cum
o arată şi cimitirele, nu se disting în O3 dumirirea revoluŃionarilor, momentul greu,
hotărârea lor dramatică de a se jertfi democratic pentru łară, nici măcar cât în
Rebreanu sau Zaharia Stancu sau Petru Dumitriu (care se cunoştea cu Edgar
Reichmann de la Le Monde, încă din 1957), ale căror strategii narative au funcŃionat
mult mai productiv pentru descrierea prozastică a anului 1907, an în care neseriosul
de Caragiale, de care m-am săturat, fiindcă-l citesc cu plăcere şi corupŃii, a văzut cu
groază sângele Ńărănimii pelagroase Ńâşnind din piepturi distrofice ca de Canal şi
împroşcându-i miştocara operă de o viaŃă, silindu-l la o restructurare sufletească
berlineză în sensul tragicului Eminescian, schimbare la faŃă pe care a şi ratat-o, ca şi
Nobelul, deşi a intuit Calea din moment ce admira pe eroicul Beethoven.
Numai că Ion Luca Caragiale, om de bun simŃ Regal, când ar fi văzut Românul
trezindu-se prin mijloace proprii, fără invazie eliberatoare, doborând un totalitarism,
săvârşind inclusiv ritualului execuŃiei tiranului cu soŃia, nu şi-ar fi permis nici în
ruptul capului să se aşeze pe clişeele occidentale criptorasiste despre subomul şi
triburile GaliŃiei Mari, apucându-se a demonstra că nu fu revoluŃie ci fu futai cu o
fufă-n futelniŃa ceceului.
* Ciocul mai mic! Nu trebuia să stai pe catarg sus pe blocuri, să raportezi la
Comandamentul Represiunii din cinci în cinci minute mişcările gloatei, ca să înŃelegi
că nu era nevoie de coordonare să aduci în Centru aceste uriaşe forŃe muncitoreşti,
gata a se bate, adică Neamul Românesc al Capitalei, după o noapte ca cea a
Masacrului din PiaŃa UniversităŃii!
În fond, ce mai, hai s-o spune pe-aia dreaptă şi necotită, apropo de nechezoli, de
revoluŃionara Ana Ipătescu şi de RevoluŃia Futută!
Ce mai tura-vura-viitura, ciocul mai mic, că cinci cărturari mari şi rari au fost în
vizită, pare-se, pe la protestele anticeauşiste din 21 decembrie – directorul ICR
fizician Patapievici, cu care mi-am intersectat paşii la Măgurele, telemoderatorul Iaru,
489