Propinatiu - Kitsch orbitor si geniu inaripat. Nobel-ul românului Cartarescu

* Din puŃul gândirii lui Gâgă. Prin urmare, trăim pe-o bucăŃică de calcar din
scleroza în plăci a cosmosului. SpaŃiul e paradisul, timpul este infernul. Ceea ce
sexualiceşte este absolut exact. Era gândire care se gândea pe ea însăşi aşa cum o
sabie ar fi atât de ascuŃită încât s-ar tăia pe ea însăşi. (Sau un penis, care s-ar fute pe
sine însuşi în urechi.) Memoria, timpul regatului fără timp după ce Antonescu în loc
să treacă Prutul, a trecut pe neaşteptate Dunărea, călugărindu-se la Rila. Dragostea,
spaŃiul domeniului fără spaŃiu de îndată ce au apărut cu vacarmul lor produsele ei
fireşti biologic. SeminŃele opuse şi totuşi atât de asemănătoare ale existenŃei noastre,
unite peste marea simetrie, şi anulând-o, într-un singur mare sentiment al Paradisului,
descoperit de sublimul martir Nichifor Crainic: nostalgia de la Sfânta Vinere, când au
bombardat americanii mormintele. Atunci şi chinuitoarea noastră nostalgie va fi
întreagă, ca la Tarkovsky, timpul nu va mai exista, memoria şi dragostea vor fi una,
creierul şi sexul vor fi una (pentru unii şi mai ales unele treaba e de mult aranjată), şi
noi vom fi asemenea îngerilor readuşi în actualitate de Andrei Pleşu scotocind în
Arhivele SecurităŃii CNSAS-ului. Că suntem larve ale unei fiinŃe astrale ne-o arată
trunchiul nostru cerebro-spinal. Iar în afara acestei simetrii, în afara spaŃiului-timp, al
creierului-sex, totuşi în partea dinspre spaŃiu şi creier, diademă şi ochi sferic în creştet,
Alef al Alefurilor, străluce Sahasrara, diamant al unei lumi de diamant despre care nu
vedem prin termopanul omenesc decât vaga mişcare a cifrelor contorului coital. Ar
trebui să ne amintim cu testiculele şi să iubim cu creierul, dar nu e aşa. Nu ne amintim
decât cu ovarele, iar de iubit, lipsind lecŃia Eminesciană, au ajuns mai sentimentali
câinii plopilor fără soŃ. Memoria este o boieroaică în miezul minŃii, iar dragostea se
află între coapse, de parcă sufletul pervers s-ar fi aşezat invers în coşciugul său de
substanŃă organică, aşa cum a şi anticipat laureatul Nobel Ivan Turbinka.
Căci toŃi suntem femei, suntem utere ce se vor sfâşia şi vor putrezi.
Iar noutatea e stabilitatea că totul nu e decât extrapolare la ce-ar fi comis altul în
spaŃiul consternantei filozofii de care musteşte TO ca un burete de spermii metafizice
scoase din puŃul gândirii lui Gâgă, pentru Săptămâna lucrătorilor Akasiei.
* Fenomenologia compromisului. Totuşi, Mircea cel Bătrân adică Expirat este
luat în serios. De ce? Pentru că în al doilea deceniu Mooye noi avem cu totul alt
public decât cel din anii '90, care s-ar fi prăpădit de râs la asemenea filozofie lactee de
lăptărie! Pe cei ce parcurseseră în bezna ceauşistă fără tembelizor cele 1001 lecturi
obligatorii să fii cât de cât cult, iar după RevoluŃia Împuşcată se hrăneau cu Eliade,
Cioran, Noica, Heidegger, Kierkegaard, Nietzsche, i-au fizic zburătăcit minerii până-n
Canada sau în Australia, iar noului public însăşi înregimentarea Autoelitei în
demolarea miturilor Neamului Românesc, cum a plătit-o sau nu Stăpânul cel Nou, îi e
indiferentă, aşa că ce rost are să-i strici plăcerea de a avea un text pe care nu-l citeşte?
Acestui nou public, cumpărător de carte scumpă în scopul tezaurizării ei ca pe
imobiliare, provenit din cleptocraŃia nomenclaturistă sau interlopă şi din primele
elemente ale burgheziei de merit, după ce au ajuns în cimitire atât gloatele feseniste
pensionare cât şi urmaşii victimelor Romlagului, i se adresează proiectul Orbitor şi
bestsellerul De ce iubim femeile, cu nişte noutăŃi ideologice de neconceput în anii '90:
elogiul securiştilor şefi de promoŃie din 8 ianuarie 2003 şi umanizarea micului
nomenclaturist la 11 iulie 2007 – demisii morale absolut previzibile la nechezoli încă
din 5 martie 1998, de la asasinarea Mitului Eminescian, concepută ca joc la
intimidare pentru cine ar fi reproşat megaintelectualilor colŃul de cotitură care a fost
Tratatul cu Ucraina din 2 iunie 1997 de la Neptun, adică despărŃirea ireparabilă şi fără
156