Propinatiu - Kitsch orbitor si geniu inaripat. Nobel-ul românului Cartarescu

* Postmodernismul are două cusururi.
Primul e că e insurgent, atribuindu-şi o denumire aberantă, cobind a sfârşit de
lume, a selfsinucidere americană cu bomba V.
Al doilea e că el, prin re-scriere, generează ca un virus abject mai mulŃi
scriitori decât ar trebui să fie într-o epocă, scribi neobosiŃi recrutaŃi de regulă dintre
filologi şi ingineri, fie ei şi constructori sau metalurgişti, pentru că tehnica de
producŃie este uşoară, tupeistă şi orbitoare de la obraz: iei teme, structuri şi clişee
lingvistice ale altuia, consacrat, şi le pui la produs în context nou, operaŃie care ca şi în
microbiologie înseamnă nimicirea gazdei.
Rezultatul este că ai literatură, dar nu ai stiluri, nu ai scriitori, nu are cine să-Ńi
scrie necrologul la pomana de viu.
* Postmodernismul este o revenire aşteptând americanii, cultă şi democrată, la
estetica cincizecistă: poezia care umblă în salopetă pe stradă, narativitate, vehicule
plasmidiale, tanchete şi gărzi patriotice, degradarea metaforei neînŃelese de muncitori
şi Ńărani din poziŃia dominantă, acŃiunea de tip critico-teoretic din interiorul operei
(metatextualitate lăudând metoda realismului socialist), băşcălia, satira şi umorul
brucanian, intertextualitate (aluzie culturală, citat, colaj, pastişă, parodie chiar, totul
raportat la realizările URSS). Poemul lung, agresiv, maiakovskian, miştocar,
„dovedind o dexteritate prozodică şi lexicală ieşită din comun“, aluzii culturale
leninist-jdanoviste şi mai ales autoreferenŃialitate (acea lăbăgeală propagandistică a
gazetarilor agricoli care se referea la fericirea colhoznică existentă numai în text).
* Arahnologic vorbind, în centru preamărim Scorpionul, la pândă prin unghere
ne monitorizează Păianjenii, iar la podea mişună abia vizibili Acarienii, să ucidă
timpul, să scopească istoria, dar ceea ce este inegalabil la maestrul Cărtărescu este
scriitura sa clasică sau, mai bine încadrat, post-structuralistă, concretizată în precizia
cinematografică forensică a descrierilor, parcă ar filma operatorul colonel Ionel
Stănilă distrugerile de la Timişoara. Lexicul Limbii Române îi este de regulă
suficient, rareori inventându-se în TO cuvinte neviabile. De aici şi libertatea de a
construi spaŃiul narativ din decoruri credibile, realiste, fantastice sau onirice, în mod
curios supradimensionate fără a reieşi prin contrast micimea homosapului, şi aceasta
datorită condiŃiei de Creator atotputernic şi îndurător, atribuită Autorului.
* Dar atributul care pentru proză este o calitate, devine un cusur în poezie: ea
nu e făcută din cuvinte, ci din complemente, din realităŃile visului, din realitatea
bucureşteană sau de mahala, unde se zice complimente lu mă-ta; ea păcătuieşte atunci
impardonabil faŃă de conceptul Eminescian definitiv privind sarcinile care îi revin
Poeziei de a zugrăvi o altă lume peste mizeriile acesteia de noroi, unde pătimeşte până
şi statuia lui Mihai Bravul, perpetuu interogată fără epitete de Jean de la şase că cine
s-a băşit? sub luna postmodernă, cărtăresciană, de culoarea urinei stătute şi a
mlaştinii disperării.
* Pixeli. Editorialele lui Mircea Cărtărescu, spre deosebire de eternitatea
actualităŃii celor Eminesciene, sunt greu de cuprins fără cunoaşterea contextului
politic, pe care îl iau în serios, sau Ńi se par deziluzionant pătimaş previzibile, totuşi,
ele definesc un nou gen publicistic, le-aş zice pixeli cum Vasile Băran inventa
termenul „microsioane“, pentru că pot străluci incendiar, prin încărcarea unora dintre
ele cu un mare focos de postromânism, cum ar fi:
255