aici - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

MUTAŢII ÎN SISTEMUL POLITIC EUROPEAN ÎNTRE PACEA DE LA
BUCUREŞTI ŞI DECLANŞAREA INSURECŢIEI GRECEŞTI (1812-1821)
Veniamin CIOBANU
Etapa istorică în care se plasează tematica acestei
intervenţii este dominată de prăbuşirea vastului şi,
aparent, invincibilului imperiu, creat, prin foc şi sabie,
de Napoleon Bonaparte, de încercarea sa, aproape
ireală, de a-l reconstitui, precum şi de concretizarea
consecinţelor, pe termen scurt, ale eşecului acelei
tentative.
Declanşarea marii campanii împotriva Rusiei, la
24 iunie 1812, care a marcat „the great international
struggle of Napoleon’s era” 1 , s-a produs în împrejurări
internaţionale în care, potrivit opiniei unor istorici,
Napoleon ar fi putut să obţină o pacificare generală
a Europei în condiţiile impuse de el. Deoarece, „his
marriage to a Habsburg heiress, the accommodating
attitude of Metternich in Vienna, the impotence
of Prussia, the fawning solicitude of most German
princes, the quiescence of Italy, Switzerland and the
Low Countries, all suggested that Europe was ready to
accept The Empire on existing terms” 2 .
Nu este clar în ce împrejurări a decis Napoleon să
atace Rusia. În orice caz, după încheierea Tratatului
de pace şi prietenie cu ţarul Alexandru I la Tilsit la 7-9
iulie 1807, el i-a încurajat pe turci să continue războiul
cu Rusia, declanşat în anul precedent, şi a exercitat
presiuni diplomatice asupra ţarului să se decidă să
declare război Marii Britanii şi să aplice cu stricteţe
blocada continentală, la care aderase la Tilsit. Relaţiile
dintre cei doi aliaţi s-au deteriorat însă progresiv
după semnarea Convenţiei de alianţă din 12 octombrie
1808, la Erfurt, din cauza planurilor împăratului
francez în legătură cu Polonia, inacceptabile pentru
Rusia, precum şi a faptului că Napoleon ezita să-şi
respecte angajamentul de a susţine pretenţiile Rusiei
faţă de Imperiul Otoman. Astfel că, începând din anul
1811, Napoleon a demarat pregătirile „for the great
assault which he believed would knok on his only
serious rival on the Continent” 3 .
Iminenţa agresiunii franceze a alertat cercurile
conducătoare ale Rusiei, care s-au grăbit să întreprindă
măsuri destinate să-i asigure Imperiului Rus
posibilitatea de a face faţă atacului. Între acestea, s-au
1
Franklin L. Ford, Europe, 1780-1830, London and New
York, 1979, p. 219.
2
Ibidem.
3
Ibidem, p. 220.
numărat şi cele menite să redreseze poziţia sa internaţională,
precum grăbirea încheierii păcii cu Poarta,
obiectiv realizat la 28 mai 1812, când a fost semnată
pacea de la Bucureşti. Mai mult, diplomaţia rusă şi cea
engleză au reuşit să pună bazele unei noi coaliţii antifranceze,
cea de a şasea, în spiritul Tratatului de pace
şi de alianţă anglo-rus, încheiat la Orebro, la 18 iulie
1812, la care a aderat şi Suedia, căreia Rusia i-a promis
sprijin pentru încorporarea Norvegiei, în schimbul
Finlandei, anexată de Rusia de la Suedia în anul 1809 4 .
Cum s-a încheiat această tentativă a lui Napoleon
este cunoscut. Sub puternicele lovituri ale duşmanilor
săi, care au urmat retragerii din Rusia, acesta
mai spera în anul 1813 că endemicele rivalităţi dintre
aceştia vor constitui un mijloc de a evita colapsul total
al imperiului său. Într-adevăr, Austria era îngrijorată
de faptul că o victorie categorică împotriva lui Napoleon
ar fi putut fi doar în beneficiul adversarei sale
din spaţiul german, Prusia, şi al Rusiei şi ar fi putut
genera un impuls pentru acutizarea mişcărilor naţionale
din monarhia austriacă. De aceea, chiar în anul
1813 Metternich a sesizat avantajele pe care şi le-ar fi
asigurat Austria din menţinerea lui Napoleon, înrudit
cu dinastia austriacă, pe tronul unei Franţe reduse la
limite teritoriale acceptabile, care să nu-i mai fi dat,
în viitor, motive de revanşă. Aşa se explică ofertele
de pace avansate de Metternich lui Napoleon, care
garantau Franţei frontierele sale naturale, adică Rinul,
Alpii şi Pirineii. În plus, ar fi fost lăsate sub controlul
Franţei primele cuceriri ale Republicii Franceze, adică
Belgia, teritoriile germane din stânga Rinului şi Nisa-
Savoya. Împăratul a respins însă acele oferte, astfel că,
la 21 decembrie 1813, armatele coalizate au trecut
Rinul, îndreptându-se spre nordul Franţei 5 .
Revirimentul din lunile februarie-martie 1814,
când armatele franceze, comandate de Napoleon, au
repurtat strălucitele victorii împotriva celor aliate la
Champaubert, Montmirail şi Montereau, nu a fost de
natură să schimbe evoluţia războiului. În faţa refuzului
lui Napoleon de a accepta condiţiile de pace ale aliaţilor,
la 1 martie 1814, Austria, Marea Britanie, Prusia
şi Rusia au semnat tratatul de alianţă de la Chaumont
4
Ibidem.
5
Ibidem, p. 222.
– 9 –