aici - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

ANUL 1812 SUB IMPACTUL FACTORULUI FANARIOT:
MARELE DRAGOMAN DIMITRIE MORUZI
Vlad MISCHEVCA
Florin MARINESCU
Trăsăturile principale аle războiului ruso-turc din
1806-1812, care а adus mari prejudicii şi lipsuri populaţiei
autohtone din Principatele Române, au fost
nu atât operaţiile militare, cât contactele diplomatice 1 .
Numeroasele negocieri purtate de diplomaţii ruşi şi
otomani, în care au fost implicaţi direct şi grecii fanarioţi,
s-au soldat cu semnarea la 16/28 mai 1812 а Tratatului
de pace de la Bucureşti. Soarta poporului şi a Ţării
Moldovei a fost hotărâtă, în mare măsură, la masa
negocierilor ruso-otomane ce avuseseră loc, în etapa
finală (1811-1812), la Giurgiu şi Bucureşti, cu încălcarea
drepturilor moldovenilor şi a obligaţiilor atât din
partea puterii „suzerane” (Poarta Otomană), cât şi din
partea celei „ocrotitoare” (Rusia). Şi asta considerând
că, după Pacea de la Kuciuk-Kainargi, statutul juridic
internaţional al Moldovei şi al Ţării Româneşti prevedea
o trecere de la protecţia unilaterală otomană tributară
(’ahd ad-dhimma) la o protecţie bilaterală turcorusă
(prezentă până la Pacea de la Paris, 1856).
Tratatul de pace, semnat la Hanul lui Manuc din
Bucureşti, după lungi discuţii şi tocmeli, prevedea (Articolul
IV) ca frontiera dintre cele două imperii să fie
stabilită pe râul Prut. Un hotar arbitrar, ce poate fi considerat
un compromis între ambiţiile imperiale ale părţilor
beligerante (Rusia pretindea iniţial la ambele principate,
apoi doar la Moldova, ulterior cerând ca hotar
râurile Milcov, Siret), care dezmembrau în două о ţară.
La baza acestei decizii a celor două imperii а fost
pusă, din capul locului, înţelegerea „principială” de а se
desemna noua graniţă pe „un fluviu care să merite să
fie hotar între cele două părţi” 2 . Practicarea pe larg, în
timpul acestui război ruso-turc, а diplomaţiei secrete а
dat rezultatul scontat, deoarece românii din Principate
şi întreaga Europă au fost puşi în faţa faptului împlinit,
neştiind încă mult timp detaliile acestui tratat spoliator,
chiar şi după semnarea lui. Vom remarca aici că ţinerea
în taină а negocierilor dirijate а fost caracteristică
pentru activitatea diplomatică а lui М.I. Golenişcev-
Kutuzov, feldmareşalul armatei ruse de la Dunăre.
1 Vl. Mischevca, Moldova în politica marilor puteri la
începutul secolului al XIX-lea, Chişinău, 1999, pр. 87-108;
Idem, Anul 1812: Două secole de la anexarea Basarabiei de
către Imperiul Rusiei. Chişinău, 2012, p. 27-69.
2 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, Pacea de la Bucureşti,
Chişinău, 1992, р. 178.
Pe lângă factorii de importanţă majoră cu impact
nemijlocit asupra negocierilor ruso-otomane, şi anume
interesele geopolitice ale părţilor beligerante, au existat
şi factori subiectivi, de ordin intern, care au grăbit
sau influenţat (fie direct, fie indirect) negocierea păcii.
Martorii oculari (Аl. Langeron, P.V. Ciceagov ş.а.)
redau atmosfera de intrigă, indeciziune şi trădare ce а
dominat negocierile de la Slobozia, Giurgiu, Iaşi şi Bucureşti.
Potrivit lui Alexandre Langeron, autorii Păcii
de la Bucureşti nu au fost diplomaţii împuterniciţi de
Alexandru I şi Mahmud II, ci fanarioţii care au găsit
formula potrivită а unor cesiuni teritoriale limitate,
ca să-şi poată păstra, în continuare, drept fiefuri Ţara
Românească şi Moldova. E necesar de menţionat că
mai toţi domnitorii fanarioţi erau agenţi diplomatici ai
Porţii Otomane şi, în acest sens, se poate spune că toate
tratativele de pace ale turcilor duse în timpul războaielor
– începând cu cel de la Carlowitz (1699) şi sfârşind
cu Tratatul de la Bucureşti (1812) – poartă amprenta
factorului fanariot. În această privinţă, Talleyrand spunea:
„Politica turcească este reglată de aceşti hospodari
care sunt la curent cu tot ce se petrece în Europa” 3 .
Cât priveşte cazul fraţilor Moruzi, despre care s-a
scris mult (dar încă nu s-au adus ultimele argumente),
el nu poate fi apreciat în mod simplist şi univoc în ceea
ce priveşte „frauda” lor. Cert e că familia Моruzi, spre
deosebire de familia Ypsilanti (care-şi pierduse definitiv,
odată cu începutul războiului din 1806-1812,
creditul de încredere la Poarta Otomană), continua să
se menţină în sfera politicii mari, atât la Constantinopol,
cât şi în culisele negocierilor diplomatice la nord
de Dunăre. Un şir de istorici români (N. Iorga, Gh.
I. Brătianu, L. Boicu, P. Cernovodeanu, A. Goşu, M.
Stroia, Vl. Mischevca, ş.a.) au cercetat impactul fanarioţilor
asupra semnării Păcii la 1812. Cu privire la rolul
diplomatic al marelui dragoman Dimitrie Moruzi în
contextul problemei basarabene 4 , vom aborda acest subiect
mai detaliat.
3 Rеlаţiile internaţionale ale României în documente. 1368-
1900, Bucureşti, 1971, р. 53.
4 Ion Jarcuţchi, Vladimir Mischevca, Pacea de la Bucureşti,
1812. Chişinău: Ştiinţa, 1992; Vladimir Mischevca, Moldova
în politica marilor puteri la începutul secolului al XIX-lea.
Chişinău: Civitas, 1999; Armand Goşu, Pacea de la Bucureşti
şi Moruzeştii, în: Naţional şi universal în istoria românilor.
Profesorului Şerban Papacostea. Bucureşti, 1998, pp. 362-390.
– 53 –