aici - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

au acceptat retragerea armatelor ruse prin România
ca o ocupaţie strategică, iar până la încheierea păcii,
într-un nou congres european, este valabilă Convenţia
din 1877. Astfel, guvernul nu poate să anuleze această
retragere, care este mai degrabă o ocupare strategică a
punctelor importante din sudul Basarabiei, dar poate
interzice staţionarea trupelor ruse pe teritoriul românesc
37 . Imperiul Rus nu a respectat Convenţia din 4
aprilie 1877, şi-a stabilit Statul Major la Bucureşti şi
a interzis domnitorului Carol I de a părăsi capitala.
Noul protest adresat de M. Kogălniceanu marilor
puteri, invocându-se dreptul public european, nu a
soluţionat litigiul cu ruşii, ultimii refuzând garanţilor
europeni de a analiza pacea de la San Stefano şi
provocând astfel pericolul unui nou conflict armat. În
replică, la 20 aprilie/2 mai guvernul român a concentrat
40.000 de ostaşi în nordul Olteniei, între Carpaţi,
Piteşti, şi Câmpulung, unde a ocupat poziţii strategice,
pregătindu-se pentru o eventuală luptă cu fostul aliat
rus. Peste 9 zile, Carol I a plecat în Oltenia, revenind
la Bucureşti în a doua parte a lunii mai 38 .
Rusia, neavând suficient sprijin din partea Germaniei,
iar din punct de vedere militar nefiind în stare
să continue războiul cu Poarta Otomană, avându-i ca
adversari acum şi pe Anglia, Austro-Ungaria, a fost
nevoită să cedeze şi să accepte ideea revizuirii Tratatului
de la San Stefano într-o conferinţă europeană.
Petersburgul dorea discutarea problemelor legate
de interesele generale ale puterilor europene, dar
excludea schimbarea frontierelor Bulgariei. Anglia şi
Austro-Ungaria pretindeau, sub ameninţarea cu un
nou război, la discutarea tuturor articolelor de la San
Stefano 39 .
Dar congresul ce se preconiza a fost precedat de o
serie de tratative de culise dintre marile puteri. Principalele
fluxuri de negocieri au fost cele dintre Rusia
şi Austro-Ungaria, pe de o parte, şi dintre Rusia şi
Anglia, pe de altă parte. Demersul rusesc la Viena,
transmis prin intermediul lui Ignatiev, viza să disocieze
de Marea Britanie dubla monarhie. În afara
reînnoirii vechii oferte ruseşti ca Austro-Ungaria
să anexeze Bosnia şi Herţegovina, Rusia accepta ca
Viena să preia o serie de alte privilegii politice şi militare,
care extindeau sfera ei de control în aria nordvestică
a Balcanilor şi înspre Adriatica. Însă tranzacţia
de bază pentru pregătirea viitoarei conferinţe de pace
a fost cea realizată între Anglia şi Rusia, prin memo-
37
Dumitru P. Ionescu, op. cit., pp. 117-119.
38
G. Ciorănescu, op. cit., p. 82.
39
N. Ciachir, op. cit., p. 324.
randumul din 18/30 mai 1878, parafat de ministrul
de externe al Angliei, lordul Salisbury, şi ambasadorul
rus în Marea Britanie, Piotr Şuvalov. Documentul
fixa o serie de puncte esenţiale ale împărţirii teritoriilor
şi sferelor de influenţă ale celor două puteri,
care urmau să fie opuse ca un fapt împlinit celorlalte
ţări participante la viitorul congres de pace şi, prin
consensul Angliei şi Rusiei, să fie înscrise în tratatul
ce avea să reglementeze statutul postbelic al Europei
de Sud-Est 40 . În privinţa problemei Basarabiei de
Sud, cabinetul britanic, pornind de la premisa că
celelalte ţări semnatare ale Tratatului de la Paris nu
sunt pregătite să susţină prin arme delimitarea României
prevăzută în tratat: „Anglia nu se găseşte destul
de interesată în această chestiune pentru ca ea să fie
autorizată să rişte singură responsabilitatea de a se
opune schimbării propuse şi astfel se angajează de a nu
contesta decizia adoptată în acest sens” 41 . Memorandumul
a fost făcut cunoscut mai târziu şi acceptat de
celelalte ţări, cu excepţia Imperiului Otoman, României,
Greciei, Serbiei şi Muntenegrului. Astfel, soarta
Basarabiei era pecetluită chiar înaintea congresului
internaţional, ceea ce demonstra cinismul şi lipsa de
consideraţie a marilor puteri faţă de ţările mici, atunci
când aveau de împărţit sferele de influenţă 42 .
Linia înţelegerilor separate a continuat prin
convenţia secretă semnată la 23 mai/ 4 iunie între
Anglia şi Imperiul Otoman, prin care Angliei i se recunoştea
dreptul de a ocupa şi administra insula Cipru,
în schimbul susţinerii intereselor turceşti în posesiunile
asiatice împotriva oricărei tendinţe expansioniste
din partea Rusiei. În acelaşi sens, la 25 mai/6 iunie
1878, Anglia semnează un acord cu Austro-Ungaria
cu privire la o linie politică comună în cadrul congresului
43 .
Diplomaţia europeană a stabilit locul şi data
congresului: Berlin, 1 iunie, 1878. Guvernul român,
la 22 mai/ 5 iunie, a făcut un ultim apel către marile
puteri privind admiterea delegaţiei României la
congres. Nota adresată Italiei de a înainta cererea
României la congres a fost urmată de un refuz, care
a sugerat să se apeleze la Imperiul Otoman, fostul
suzeran. Răspunsul Porţii a fost de asemenea negativ,
argumentul ei fiind că „acum sunteţi independenţi” 44 .
Congresul de pace s-a desfăşurat la Berlin, pentru
40
Л. Нарочницкая, op. cit., p. 108.
41
P. Cernovodeanu, op. cit., p. 103.
42
Ibidem.
43
N. Ciachir, Războiul pentru independenţa României în
contextul european, Bucureşti, 1977, p. 261.
44
D.P. Ionescu, op. cit., p. 122.
– 135 –