aici - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

demografic. Astfel, în preajma formării celor două
state, dar și după aceste evenimente, din Transilvania
vor veni și se vor stabili pe teritoriul viitoarelor state
mai mulți coloniști. Fie că era vorba de elite politice,
fie că era vorba de oameni simpli. În urma acestui
proces se va ajunge la creşterea numărului populației
deja existente la acel moment în aceste regiuni, ceea
ce va contribui și mai mult la formarea viitoarelor
state medievale române: Țara Românească și Țara
Moldovei. În cronicile ambelor țări va fi vehiculată
teoria „descălecatului”, care trebuie înțeleasă în
sensul venirii și stabilirii pe teritoriile viitoarelor state
românești a coloniștilor din Transilvania. Acest proces
nu se va opri odată cu întemeierea statelor românești.
Domnii Țării Românești și ai Țării Moldovei vor
sprijini procesul colonizării atât din Transilvania,
cât și din cealaltă țară românească pentru sporirea
numărului contribuabililor și, respectiv, a bogățiilor
țării – „ungurenii”, „muntenii” și „moldovenii” sunt
chemați fiecare în celelalte țări, fiind scutiți de plata
totală sau parțială a dărilor pe o perioadă de doi-trei
ani. Deplasările populației românești dintr-o țară în
alta sunt atestate mai ales în anii de răstriște, când una
dintre țări este atacată din afară. Și chiar dacă existau
tratate politice care prevedeau întoarcerea fugarilor,
chiar dacă și erau respectate, oricum întoarcerea se
producea într-o măsură foarte mică, cea mai mare
parte rămânând în noua lor patrie. Aceste deplasări
de populație, firește doar a unei mici părți, au asigurat
limbii române o unitate extraordinară, care poate fi
explicată numai prin acest fenomen al pendulării și
strămutării dintr-o țară în alta. În străinătate românii
erau numiţi „valahi”, iar ţările lor ‒ „Valahii”, cu derivatele
lor: vlah, voloh, olah, iflac – toate însemnând
acelaşi lucru. Fireşte că străinii, dar şi românii au fost
conştienţi de unitatea lor etnică, dar şi de pluralitatea
statală. Termenul Valahia apare trecut în hărţi încă
din secolul al XV-lea 5 . În documentele din epocă,
cele două ţări române sunt numite Valahia Maior
(sau, uneori, Magna) şi Valahia Minor 6 sau „ambele
Valahii” – adică Ţara Românească şi Moldova 7 .
Ştefan cel Mare, atunci când se referea la domnii din
Ţara Românească, pe care i-a schimbat de atâtea ori,
vorbea de „l’altra Valachia” 8 ‒ o dovadă sugestivă a
5
Eugen Stănescu, „Unitatea teritoriului românesc în lumina
menţiunilor externe: «Valahia» şi sensurile ei”, Studii,
1968, nr. 6, pp. 1105-1123, p. 1114.
6
Nicolae Stoicescu, Unitatea românilor în Evul Mediu, Bucureşti,
1983, p. 135.
7
Ibidem, pp. 130-140.
8
I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. I, Bucureşti,
1913, pp. 341-344.
unităţii etnice a populaţiei din cele două ţări române
extracarpatice. De-a lungul Evului Mediu, problema
unităţii etnice a românilor va apărea destul de des,
iar începând cu formarea ţărilor române extracarpatice
în secolul al XIV-lea, vom întâlni frecvente cazuri
ale colaborării lor politice 9 . Mai târziu, în secolul al
XVI-lea şi, mai ales, al XVII-lea se formează unitatea
strategică a spaţiului nord-dunărean, iar cele trei ţări
române sunt apreciate ca un tot întreg 10 .
Procesul constituirii conştiinţei medievale româneşti
a fost unul continuu şi cu consecinţe fireşti 11 .
Cele două componente ‒ de apartenenţă politică la un
stat românesc sau la unul condus de străini, cum era
cazul Transilvaniei, şi de apartenenţă la etnia română
‒ au devenit definitorii spre răscrucea secolelor XVI-
XVII. Proiectele dacice 12 apărute odată cu sfârşitul
secolului al XVI-lea aveau să marcheze întregul secol
al XVII-lea. Fapta lui Mihai Viteazul avea să schimbe
în profunzime criteriile de conştiinţă. Chiar dacă şi
după asta se vor menţine criteriile de diferenţiere în
primul rând din punct de vedere politic, evenimentele
produse în spaţiul românesc în anii 1599-1601 vor
marca profund dezvoltarea proceselor de conştiinţă 13 .
Secolul al XVII-lea este secolul marilor realizări
culturale. Atunci sunt scoase de sub tipar cărţile
importante ale culturii româneşti, unele tipărite la Iaşi
în „limba românească” 14 . În aceleaşi timpuri cronicarul
Grigore Ureche scria despre descendenţa românilor
din coloniştii romani 15 . Cel care va teoretiza problema
unităţii medievale româneşti va fi un alt cronicar
moldovean ‒ Miron Costin. Ambii cronicari au fost
9
Prima asemenea menţiune datează încă din timpul lui
Alexandru cel Bun, care a fost ajutat de Mircea cel Bătrân să
ocupe scaunul Ţării Moldovei.
10
Vezi în acest sens culegerea de studii intitulată sugestiv Restitutio
Daciae, vol. I-II, semnată de Ştefan Andreescu, Bucureşti,
1980, 1989.
11
Ioan Aurel Pop, Naţiunea română medievală. Solidarităţi
etnice româneşti în secolele XIII-XVI, Bucureşti, Ed. Enciclopedică,
1998.
12
Despre utilizarea termenului „Dacia” vezi N. Stoicescu, op.
cit, pp. 140-147.
13
Despre concepţia politică a lui Mihai Viteazul vezi: Gh.
Pungă, „Unele consideraţii cu privire la planul dacic al lui
Mihai Viteazul”, în Idem, Studii de istorie medievală şi ştiinţe
auxiliare, pp. 149-164.
14
„Carte româneascâ de învăţătură de la pravilele împărăteşti
şi de la multe giudéţe cu dzisa şi cu toată cheltuiala lui
Vasilie voivodul şi domnul Ţărâi Moldovei din multe scripturi
tălmăcită din limba ileneascâ, pre limba româneascâ”, în
Carte românească de învăţătură. 1646, Bucureşti, Ed. Academiei,
1961, numită şi Cazania lui Varlaam.
15
Scriind despre limba vorbită în Ţara Moldovei, cronicarul
preciza că „ne ieste amestecat graiul nostru cu al vecinilor
de prinprejur, măcară că de la Rîm ne tragem ...” (în Grigore
Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1990, p. 25).
– 190 –