aici - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

a lui Bairactar-Paşa 78 .
În albia hipercriticismului se înscriu şi informaţiile
prezentate de către Anton Moraru în privinţa destinaţiei
Hanului lui Manuc de la Bucureşti, care ar fi
reprezentat „centrul de colectare a informaţiei pentru
armata rusă”, iar după stabilirea lui Manuc Bei în
Basarabia el conduce centrul serviciului de spionaj al
Rusiei în spaţiul balcanic, şi, respectiv, „acest centru de
spionaj a fost organizat de Manuc Bei nu la Chişinău,
dar la Hânceşti, o regiune împânzită de păduri, mai
ferită de ochii lumii” 79 . A. Moraru conchide că Manuc
Bei „a jucat un rol negativ în istoria Moldovei”, „a
dus tratative şi a încuviinţat împărţirea Moldovei şi
anexarea la Rusia ţaristă a Basarabiei” 80 . Criticele acide
finalizează cu următorul pasaj: „Aceşti oameni politici
care astăzi (2007, guvernul V. Tarlev –n.a.) încearcă
să restabilească conacul lui Manuc Bei (palatul lui
Manuc de la Hânceşti –n.a.) îndreptăţesc politica
colonială a Rusiei ţariste promovată în Basarabia. Ei ne
leagă memoria noastră de soarta unor tâlhari, bandiţi,
spioni, trădători şi vânzători de popoare, precum a
fost Manuc Bei” 8182 .
În istoriografia sovietică activitatea diplomatică a
lui Manuc Bei a fost abordată în contextul „progresivităţii
alipirii Basarabiei la Imperiul Rus” în urma
încheierii păcii de la Bucureşti. În acest context vrem
să aducem drept exemplu o apreciere care-i aparţine
lui Dj. S. Fanian: „Alipirea Basarabiei la Rusia a fost
un act formidabil în istoria poporului moldovenesc şi
a întregii populaţii a ţinutului, care, eliberându-se de
sub jugul Turciei, şi-a legat destinul pentru totdeauna
78
Ibidem.
79
Ibidem.
80
Ibidem.
81
Ibidem.
82 *
Nu împărtăşim nici pe departe acest punct de vedere,
mai ales în ceea ce priveşte reabilitarea Palatului lui
Manuc din Hânceşti. Ţinem să precizăm un fapt bine
cunoscut în istoriografie, şi anume că fiul lui Manuc Bei
- Ovanes/ Ioan-Murad Mirzaian (1810-1893) a construit
conacul de la Hânceşti în anul 1861, în 1872 a edificat o
biserică armenească, iar la 1881 au fost finisate lucrările
la castelul vânătoresc. Manuc Bei decedase în 1817
şi nu are nicio legătură directă cu construirea edificiilor
menţionate. Cu atât mai mult că biserica armenească a
fost distrusă totalmente şi irecuperabil de hoardele sovietice
în 1944. Conacul lui Manuc a servit în calitate de
sediu pentru Colegiul de Construcţii până în 1992, an
în care a început degradarea complexului arhitectonic,
până a ajunge în zilele noastre într-o stare deplorabilă,
dar sperăm că încă recuperabilă, inclusiv prin sesizarea
cercurilor ştiinţifice, a opiniei publice, a autorităţilor
naţionale şi europene în privinţa dispariţiei treptate a
unui monument istoric care face parte din patrimoniul
cultural european.
de poporul rus. Cu toate că, şi în Rusia, domnea jugul
naţional şi social [subl. n.], totuşi în faţa ţinutului au
fost deschise posibilităţi pentru o dezvoltare rapidă
a forţelor de producţie, sporirea populaţiei, familiarizarea
ei cu cultura rusă avansată, iar ulterior – cu
mişcarea democratică generală rusă de eliberare” 83 .
Militar de carieră şi doctor în istorie, Dj. S. Fanian
a publicat un şir de documente despre Manuc Bei,
însoţindu-le cu un mic studiu introductiv 84 . Autorul
trece în revistă principalele date legate de biografia lui
Manuc Bei, menţionând că „din anii tinereţii el s-a
manifestat în calitate de părtaş consecvent al eliberării
Armeniei cu ajutorul Rusiei” 85 . Bogăţiile imense
şi calităţile personale i-au permis să acceadă pe scara
ierarhică otomană de la funcţia de vistiernic al paşei de
Ruşciuc până la demnitatea de consilier diplomatic al
marelui vizir, având în gestiunea sa finanţele Porţii şi
fiindu-i acordat de către sultan titlul de bei. După Dj.
Fanian, „logica întregii vieţi conştiente şi a activităţii
lui Manuc-bei denotă imbatabil faptul că el, ocupând
funcţii importante în aparatul administrativ al Porţii,
îşi folosea atribuţiile în interesul realizării aspiraţiilor
de eliberare a propriului popor” 86 . El s-a încadrat
în serviciul militar şi diplomatic al Rusiei, iar când
pericolul pentru viaţa sa devenise iminent, a plecat
fără ezitare în Rusia. „Talentul diplomatic şi organizatoric
al lui Manuc-bei s-a pronunţat în mod strălucit
în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812”.
Anume în această perioadă, Manuc Bei „a dus o luptă
dârză şi eficientă cu agentura Franţei napoleoniene în
Balcani”, a neutralizat şi combătut provocările antiruse,
acţionând în calitate de înalt oficial la tratativele
ruso-turce, promovând interesele Rusiei. Manuc i-a
ajutat pe oficialii ruşi (Mihelson, Prozorovski, Bagration,
Kamenski, Kutuzov, Ciceagov, Miloradovici)
în obţinerea victoriei asupra turcilor şi la „încheierea
tratatului de pace de la Bucureşti în 1812, convenabil
ruşilor”, deoarece le-a permis să-şi organizeze apărarea
în faţa invaziei lui Napoleon 87 .
Mult mai discutabile sunt afirmaţiile lui Dj. S.
Fanian în privinţa acţiunilor lui Manuc Bei în Basarabia,
care ar fi „desfăşurat o activitate patriotică
printre populaţia armenească din ţinut”, a format un
83
Дж. С. Фаньян, Григор Захарян в Молдавии. In:
„Историко-филологический журнал”, № 3(74),
Ереван, 1976,c. 189.
84
Д. Фаньян, Новые документы о Манук-Бее (1808-
1829). In: „Вестник архивов Армении”, № 3, Ереван,
1983, с. 75-88.
85
Ibidem, p. 75.
86
Ibidem, p. 76.
87
Ibidem.
– 77 –