aici - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

în ziarul „Neamul românesc”, unde vorbește pe
larg despre accidentul „Vlădicăi Cigeacov”. Iorga
condamnă festivitățile de la Chișinău, arătând că
ele „se încadrează unei zile de provocație și beție,
de imoralitate cinică față de Dumnezeu și față de
oameni”. Celebrul istoric demască faptul că toate
acestea au fost puse la cale de arhiepiscopul Serafim,
care era „un muscal, un nobil muscal, un fost ofițer
rus. El e din vechiul Israel, frământat din ură, apăsare
și intoleranță”, iar „din căţuia de argint fumegă sânge
și mirosul de tămâie se preface în greul miros de luptă,
praf de pușcă, sudoare, moarte”. În final, istoricul
român declară că „nu este încă un Dumnezeu pentru
nedreptate, iar un Dumnezeu cel drept respinge și
doboară pe oricare cutează să ridice către dânsul
prinosul crimelor vechi ca și ale crimelor nouă” 4 .
Serbările jubiliare nu s-au bucurat de entuziasmul
și participarea largă a populației românești, după
cum sperau autoritățile guvernamentale. Atmosfera
era de tăcere, reculegere, de pasivitate. Surprinzând
această stare de spirit, revista „Flacăra” consemna în
paginile sale: „Niciodată o sărbătoare oficială nu va
fi desfășurată într-o atmosferă de tăcere mai siluită
și în mijlocul unor suflete mai absente ca acestea”.
Protestul populației, constată cunoscuta publicație
bucureșteană de stânga, „se simte în tăcerea cu care va
fi înconjurată inhibiția oficialităților și a instrumentelor
sale, se simte în fiecare vorbă românească pe care
o mamă o trece pe buzele copilului ei ca pe o moștenire
sfântă și indestructibilă a trecutului, se simte în fiecare
gest, schițat abia ca o tendință care ar vrea să arate că
un alt soare e așteptat din Apus” 5 .
Atitudinea românilor basarabeni era generată de
spiritul patriotic de care erau animați, dar și de munca
desfășurată de unii intelectuali locali. Ion Pelivan,
fiind magistrat la Bălţi, a refuzat să participe la orice
fel de manifestație jubiliară şi a purtat panglică de
doliu. Autoritățile țariste l-au pedepsit aspru pentru
acest protest. I s-a deschis o anchetă penală și a fost
forțat să demisioneze din magistratură. El era calificat
în actele de acuzare drept „trădător”, „separatist”,
„spion român”, gestul său patriotic a indignat, chipurile,
toate cercurile rusești 6 .
4
Constantin I. Stan, „Nicolae Iorga și centenarul răpirii Basarabiei
(1812-1912)”, In [Universitatea „Dunărea de Jos”,
Galaţi], La frontierele civilizațiilor. Basarabia în context
geopolitic, economic, cultural și religios, Galați, 2011, pp.
148-149.
5
„Aniversare odioasă”, în Flacăra, I, nr. 30, 12 mai 1912, p. 243.
6
Cf. Ioan Scurtu, Dumitru Almaș, Armand Goșu, Ion Pavelescu,
Gheorghe I. Ioniță. Istoria Basarabiei. De la începuturi
până în 1994, București, 1994, p. 95.
C. Constantinovici și învățătorul Gheorghe (Iorgu)
Tudor au plănuit editarea într-un beci a unei foi în
limba română, intitulată „Făclia țării”. Când tipărirea
publicației era practic încheiată, poliția a intervenit în
forță confiscând toate exemplarele găsite 7 .
Opinia publică din România a primit cu indignare
manevrele demonstrative ale autorităților țariste.
Ziarul „Universul” scria că guvernanții ruși au cheltuit
nu mai puțin de 734 000 ruble pentru toate activitățile
organizate. Pentru iluminatul orașului Chișinău și
împodobirea Palatului Gubernial au fost alocate 20
000 de ruble. Alte 7 000 ruble au fost repartizate celor
șapte reședințe de județ 8 .
Cotidianul „Adevărul”, prin pana directorului său,
reputatul jurnalist Constantin Mille, își informa cititorii
despre evenimentele din capitala Basarabiei. Articolul
său purta un titlu semnificativ, „Zi de doliu, zi de
reculegere sublimă”: „În ziua aceasta când se împlinesc
o sută de ani de când Basarabia ne-a fost răpită, când
pe de o parte dincoace de Prut, ochii noștri plâng, iar
dincolo oficialitatea rusă serbează centenarul acestei
răpiri, e poate bine venit momentul de a ne reculege
pentru un minut” 9 .
Profesorul ieșean Ion Simionescu consemna, plin de
speranță, în paginile revistei „Convorbiri literare”, cu
toată durerea pe care o poate dezvălui cuvântul tipărit:
„Fie ca imnurile ce se vor înălța dincolo de Prut pentru
proslăvirea unui act samavolnic, ca sunetele clopotelor
și ale surlelor care vor înăbuși plângerile unor silnice
despărțiri de frați să ne dea putere și de o parte și de
alta și să găsim orice mijloace pentru ca prăpastia să fie
micșorată”. În vederea înfăptuirii acestui deziderat se
impunea strângerea legăturilor cultural-artistice între
frați: „Cultura ține azi locul pumnului, conchidea
profesorul Simionescu, schimbă forța latentă dintrun
om și dintr-un neam în forță vie (…). Ea trebuie
să fie sprijinul nostru ca neam îmbucătățit. Într-însa
fiindu-ne singura speranță, trebuie să câștigăm toate
mijloacele pentru ca să ușurăm întinderea ei la frații
noștri de peste Prut” 10 .
Revista bucureșteană „Flacăra” publică un articol
de fond în numărul din 12 mai 1912, în care sublinia
necesitatea păstrării cu sfințenie a limbii, tradițiilor și
obiceiurilor strămoșești de către românii basarabeni.
7
Iorcu Tudor, În vâltoarea revoluției din 1917-1918. Basarabia
autonomă și republică (Manuscris aflat în posesia familiei,
f. 26-27.)
8
Universul, XXX, nr. 132, 16 mai 1912.
9
C. Mille, „Zi de doliu, zi de reculegere”, în Adevărul, XXV,
nr. 8145, 17 mai 1912.
10
Ion Simionescu, „Moldova dintre Prut și Nistru”, In Convorbiri
literare, an XLVI, nr. 5, mai 1912, p. 499.
– 142 –