aici - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

ilor garante ale Tratatului de la Paris 11 , însă demersul
Habsburgilor a rămas fără răspuns. Cele două puteri
aflate în conflict au semnat totuşi, la 31 ianuarie 1878,
armistiţiul de la Adrianopol, la care nu au fost admise
delegaţiile română şi sârbă. Articolul trei al acordului
prevedea recunoaşterea independenţei României,
oricum condiţionată, precum şi un schimb de teritorii
pe care aceasta urma să-l facă 12 . Guvernul rus a
întârziat să aducă la cunoştinţa marilor puteri prevederile
protocolului de la Adrianopol, iar diplomaţii
săi informau guvernele europene că Imperiul Otoman
a refuzat să trateze cu vasalul său România. La 12
februarie, Monitorul oficial al României a publicat
condiţiile armistiţiului de la Adrianopol, sporind
curentul antirus şi neliniştea în rândul maselor.
Rezultatele modeste obţinute de diplomaţii români
în capitalele europene l-au determinat de M. Kogălniceanu
să-l informeze pe domnitorul Carol I, la 17
februarie/1 martie, că marile puteri nu dădeau României
vreo speranţă de a participa la semnarea păcii:
„Nici Franţa, nici Austria, nici Germania nu voieşte să
ia o iniţiativă în favoarea României” 13 .
Discuţiile asupra subiectului Basarabiei au continuat
cu înverşunare în parlamentul român. Opoziţia
conservatoare a acuzat direct guvernul, mai ales pe
ministrul de externe Mihai Kogălniceanu, semnatarul
Convenţiei din 4 aprilie, de pierderea Basarabiei,
chestiune vitală pentru România, după cum remarca
opoziţia. Acest fapt ar fi însemnat, în opinia parlamentarilor
români, îndepărtarea conducerii de politica
externă tradiţională promovând o politică duplicitară,
ceea ce a făcut ca marile puteri să-şi piardă încrederea
în România. Cea mai gravă acuzaţie suna într-o formă
cam exagerată că prin acţiunile lor liberalii au anulat
prevederile Tratatului de la Paris, act internaţional ce
asigura existenţa statului român, săvârşind, astfel, un
act de trădare naţională, fapt care îi motiva pe conservatori
să dea un vot de blam guvernului Brătianu 14 .
Agitaţia din rândul clasei politice româneşti şi
nu numai demonstrează interesul mare al opiniei
publice faţă de Basarabia şi încercările guvernanţilor
de a salva cuceririle naţionale de la 1856 încoace. Însă
acţiunile Rusiei demonstrează refuzul cancelariei de
la Petersburg de a trata România ca un stat suveran,
11
Documente... Războiul pentru independenţă, vol. IX, p.
116.
12
A. Goşu, „Basarabia sub ocupaţie ţaristă”. In: I. Scurtu
(coord.) et al., Istoria Basarabiei de la începuturi până
la 1998, Bucureşti, 1998, p. 59.
13
Documente... Războiul pentru independenţă, vol. IX, p.
351-352.
14
D.P. Ionescu, op. cit., pp. 104-109.
sprijinindu-se pe argumentul că ea nu obţinuse calitatea
de subiect al relaţiilor internaţionale, odată ce
independenţa nu i-a fost recunoscută juridic de statele
semnatare ale Tratatului de la Paris. Cu atât mai mult,
în pofida nerespectării angajamentelor stipulate în
Convenţia româno-rusă, Imperiul Rus nu se simţea
obligat faţă de aliatul său, care era izolat diplomatic,
din moment ce nici Poarta suzerană nu se „grăbea”
să recunoască dezideratul român din 9 mai 1877.
Totodată, criticile virulente aduse guvernului de către
opoziţia conservatoare şi lipsa unităţii clasei politice
româneşti au facilitat într-un fel acţiunile antiromâneşti
ale Rusiei.
Deşi a semnat un armistiţiu privind încetarea ostilităţilor
militare, armata rusă nu renunţa la intenţia
de a ocupa Constantinopolul. Ca urmare, din ordinul
guvernului britanic din 12 februarie, flota engleză,
condusă de amiralul Horny, trece strâmtoarea Dardanele
şi ancorează la circa 12 kilometri de capitala
otomană 15 , contracarând, astfel, înaintarea armatei
ruse. Presiunile exercitate de Marea Britanie şi Austro-
Ungaria, nemulţumite de manevrele diplomatice şi
militare ale guvernului rus, şi posibilitatea ruperii
relaţiilor diplomatice de către acestea cu Petersburgul,
ceea ce ar fi însemnat stare de război, au determinat
Rusia să-şi tempereze înaintarea victorioasă către
Constantinopol, să ocupe orăşelul San Stefano şi să
urgenteze semnarea tratatului de pace cu Poarta. În
pofida demersurilor diplomatice şi cererilor repetate
din partea României, Serbiei şi Muntenegrului de
a fi admise ca beligerante la negocierile de pace prin
reprezentanţii săi, respectiv coloneii Eraclie Arion,
Gheorghe Catargi, Stanko Radovici 16 , Rusia şi Poarta
nu au dat curs acestor cerinţe, semnând bilateral, la
19 februarie/3 martie 1878, Tratatul de pace de la
San Stefano. Ziua semnării păcii nu a fost una întâmplătoare.
Ea marca evenimente ca: urcarea pe tron a
împăratului Alexandru al II-lea în 1855 şi desfiinţarea
şerbiei în Rusia în 1861. Prin aceasta Petersburgul
sugera Europei calitatea de mare putere mondială a
Imperiului Rus, dorinţa de revanşă după umila înfrângere
din Războiul Crimeii şi, totodată, anunţatul curs
de modernizare.
Tratatul de la San Stefano, semnat din partea rusă
de generalul-conte N. Ignatiev, membru al Consiliului
imperial, şi Al. Nelidov, consilier de stat, iar
din partea Imperiului Otoman de către Savfet-paşa,
ministrul afacerilor externe, şi Saadulah-bei, ambasa-
15
Istoria diplomaţiei, vol. III, p. 57.
16
P. Cernovodeanu, op. cit., p. 98.
– 131 –