aici - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

Aceste constatări ne determină să credem că iniţiativa
diplomaţiei ruse începea să ia contur. Epoca napoleoniană
şi exemplul acaparării Bucovinei de către
Austria ofereau Rusiei posibilitatea unor negocieri cu
celelalte puteri, în mod deosebit cu Austria, în care
problema românilor, pentru moment a Moldovei şi
Ţării Româneşti, să capete o rezolvare convenabilă. În
concepţia lui Pavel Vasilievici Ciceagov (1765-1849),
comandantul militar al Principatelor Moldova şi Ţara
Românească, aceste două „regiuni vor fi [pe durata
războiului, n.n.] canalul de comunicare între cartierul
mieu şi Constantinopol, Serbia, Bosnia, Herţegovina,
Muntenegru şi Albania” 76 .
În această perioadă cercurile diplomatice austriece
erau poate cele mai interesate de cunoaşterea în
amănunt a realităţilor româneşti, mai ales că în Imperiul
Habsburgic existau regiuni destul de întinse
locuite de o populaţie românească compactă şi destul
de consistentă. Din această perspectivă, Statul Major
al armatei imperiale însărcinează, în 1820, pe căpitanul
Radisitz, de origine croată, să întocmească o
descriere completă a Principatelor Moldova şi Ţara
Românească 77 . Chiar din primele rânduri căpitanul
arată că „Moldova şi Ţara Românească” constituie
doar „o mică parte din provincia romană de altădată
Dacia” 78 . Locuitorii acestora sunt „cunoscuţi
împreună, continuă ofiţerul austriac, sub numele de
români” şi vorbesc, „atât unii cât şi alţii, [...] o limbă
comună asemănătoare cu cea italiană şi un amestec de
slavă: printre ele se găsesc şi cuvinte ungureşti” 79 .
Aceleaşi constatări le întâlnim şi la politicienii
britanici. Cărturarul şi călătorul englez Edward
Daniel Clarke (1760-1822) arata că „Ţara Românească
şi Moldova erau atunci cuprinse, , în graniţele
unei singure împărţiri a Daciei” 80 . În realitate,
Dacia cuprindea, după învăţatul englez, „mai multe
părţi din Ungaria, Transilvania, Ţara Românească şi
Moldova” 81 . De asemenea, el face trimiteri la originea
românilor, afirmând că împăratul Traian, după supunerea
Daciei, a trimis aici „o colonie de treizeci de
76
Pavel Vasilievici Ciceagov, „Relatare despre Ţările Române,
în calitatea de comandant militar al lor, în timpul războiului
ruso-turc”, în Călători străini sec. XIX, vol. I, p. 550.
77
Căpitanul Radisitz, „Structura topografică şi statistică a
Moldovei şi Ţării Româneşti”, în Călători străini sec. XIX,
vol. II, p. 69.
78
Ibidem.
79
Ibidem, p. 73.
80
Edward Daniel Clarke, „Călătoria în Ţara Românească şi
Transilvania”, în Călători străini sec. XIX, vol. I, p. 58.
81
Ibidem, p. 73.
mii de oameni [romani – n.n.] ca să cultive pământul
[...] pentru îndestularea armatei lor în timpul războiului
cu sciţii şi sarmaţii” 82 . Urmaşii acestora vorbesc
limba coloniştilor romani, despre care spune că „nu
este destul să se spună că este înrudită cu latina: în
multe privinţe ea este latina curată”, fiindcă multe
din „numirile de lucruri de trebuinţă pentru călători,
îndeosebi de provizii sunt latineşti” 83 . Acest lucru a
fost posibil, după însemnările de călătorie ale contelui
ungar Vince Batthyány (1772-1828), în urma procesului
de romanizare a dacilor învinşi de către Traian,
timp în care „a ajuns multă latină în limbă, de altfel,
precizează călătorul, proprie acestei naţiuni” 84 . Mai
mult, Edward Daniel Clarke constată că „locuitorii
băştinaşi de acuma îşi zic români”, iar „în obiceiurile
lor, ei păstrează multe din superstiţiile romane” 85 .
Englezul Thomas Thornton, cu multiple legături
în lumea diplomatică, pentru o scurtă vreme – consul
al Marii Britanii la Odesa (1804), vizitând Principatele
Române în perioada 1802-1806, face, în capitolul
IX al lucrării sale Statul actual al Turciei (1807), trimitere
la vechea Dacie în care se înscriu astăzi, ca o parte
a acesteia, Valahia şi Moldova, la locuitorii acesteia,
care „îşi zic rumuni”, adică români, şi care vorbesc „o
latină stricată, semănând oarecum cu limba italiană” 86 .
William Wilkinson, în calitate de reprezentant
diplomatic britanic în Principatele Române între
1814-1818, a avut ocazia să cunoască bine aceste
regiuni şi pe locuitorii acestora. În urma călătoriilor
de documentare prin Moldova şi Ţara Românească,
constată o serie de asemănări instituţionale, juridice,
economice, culturale, a portului ţăranilor, care „se
aseamănă, spune el, cu acela al dacilor aşa cum sunt
înfăţişaţi la Roma pe Columna lui Traian” 87 . Pentru
ceea ce ne interesează aici, subliniem constatarea sa că
„limba munteană sau cea moldovenească este alcătuită
dintr-un amestec corupt de cuvinte străine, a căror
ortografie şi pronunţare originară sunt alterate”, dar
caracteristica generală, după diplomatul Wilkinson,
este că „fondul ei este latin şi slav” 88 . Iar Ludwig von
Stürmer completează că „din această limbă [franceza
82
Ibidem, p. 58.
83
Ibidem, p. 59.
84
Vince Batthyány, „Călătoria prin Transilvania şi Moldova”,
în Călători străini sec. XIX, vol. I, p. 98.
85
Edward Daniel Clarke, op. cit., p. 59.
86
Thomas Thornton, „Moldova şi Ţara Românească”, în Călători
străini sec. XIX, vol. I, p. 375.
87
William Wilkinson, „Relaţiile despre Principatele Ţării
Româneşti şi Moldovei”, în Călători străini sec. XIX, vol. I, p.
649.
88
Ibidem, p. 639.
– 201 –