aici - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

PROBLEMA BASARABIEI DE SUD ÎN DISCURSUL IMPERIAL RUS DUPĂ
1878: VIZIUNI ALE ALTERITĂŢII ŞI TRANSFERURI INSTITUŢIONALE
Andrei CUŞCO
Retrocedarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei
către Imperiul Rus, conform prevederilor Tratatului
de la Berlin (1878), a marcat nu doar un punct culminant
al „competiţiei simbolice” ruso-române pentru
o parte a spaţiului basarabean 1 , ci şi crearea unei
anomalii administrative în cadrul Imperiului Rus.
Comasate într-un singur judeţ, cu centrul la Ismail,
fostele teritorii româneşti şi-au păstrat, pe parcursul
întregii perioade de până la Primul Război Mondial,
specificul instituţional şi legislativ, reprezentând un
caz interesant de transfer al unor structuri caracteristice
statului-naţiune într-un context imperial complex
şi deseori ostil acestui gen de experimente. Dincolo
de acest aspect pragmatic, cazul judeţului Ismail este
relevant şi din punctul de vedere al percepţiilor reciproce
ruso-române. Funcţionarii şi oficialii ruşi s-au
confruntat direct cu dilema integrării administrative a
unei regiuni supuse, pe parcursul a peste două decenii,
politicii naţionalizante şi omogenizatoare a statului
român, aflat în faza iniţială a consolidării şi dominat
mai întâi de zelul reformator al lui Al. I. Cuza şi apoi
de construcţia unui aparat guvernamental modern,
după 1866. În acest articol voi discuta, în primul rând,
poziţia unor observatori şi oficiali ruşi faţă de administraţia
română din regiune (în intervalul 1856-1878)
şi, în al doilea rând, polemica din interiorul birocraţiei
ruse cu privire la oportunitatea şi modalităţile de integrare
a acestui teritoriu în cadrul imperiului. Discursul
adoptat de funcţionarii ruşi cu această ocazie este un
amestec (uneori deconcertant) de pragmatism, raţionalitate,
inerţie, impulsuri centralizatoare şi consideraţii
determinate de contextul local. La un alt nivel,
se pot însă distinge anumite elemente ale atitudinii
generale faţă de sistemul politic şi modelul instituţional
românesc, bazate pe o apreciere (pozitivă sau
negativă) a modernităţii sociale şi politice. Lipsa unei
viziuni coerente (la nivel central, dar şi local) sugerează
fragmentarea şi diversitatea de opinii existente
în Rusia acelei perioade în raport cu modelele alternative
de organizare instituţională şi legitimare politică.
1
Pentru o discuţie extinsă a controversei diplomatice rusoromâne
în contextul războiului din 1877-78 şi a Congresului
de la Berlin, vezi Andrei Cuşco, „The Russian-
Romanian 1878 Controversy: between Realpolitik and
National Dignity”, Pontes, Nr. 5, 2009, pp. 51-102.
1. Aspecte discursive
Atitudinea funcţionarilor şi autorilor ruşi faţă de
politica statului român în Basarabia de Sud este, în
mod previzibil, ostilă sau circumspectă. Totuşi, există
anumite nuanţe (în funcţie de sursa acestui discurs şi
publicul-ţintă) care ne prezintă o imagine mai nuanţată
şi complexă a unor asemenea aprecieri. Practicile
şi scopurile administraţiei româneşti în regiune erau
prezentate (cu o evidentă tentă polemică) drept pur
instrumentale şi / sau asimilatoare. Mai mult, retorica
publicaţiilor ruse consacrate acestui subiect tindea să
minimalizeze orice potenţial impact al politicii guvernului
român asupra societăţii sau realităţilor locale.
Astfel, într-o lucrare elaborată în 1898 pentru a marca
a 20-a aniversare a „reunirii” judeţului Ismail cu Imperiul
Rus se afirma:
Guvernul român înţelegea că acest ţinut, smuls de la
Rusia în virtutea consideraţiilor politice, însă dobândit
cu ajutorul sângelui rusesc, populat şi organizat prin
eforturile guvernului rus şi care reprezintă, prin situaţia
sa geografică şi componenţa etnografică a populaţiei, o
parte firească a Basarabiei ruse, va gravita mereu înspre
Rusia şi, mai devreme sau mai târziu, va reveni în
frontierele statului rus. Din acest motiv, românii întotdeauna
considerau stăpânirea lor în Basarabia de Sud
ca o achiziţie temporară, ca un soi de chirie, şi acţionau,
călăuzindu-se de principiul: „să luăm cât mai mult şi să
dăm cât mai puţin”. Atitudinea faţă de interesele ţinutului
era determinată doar de interesele fiscului şi ale
funcţionărimii 2 .
Politica modernizatoare promovată (fie şi inconsecvent)
de statul naţional român reprezenta, fireşte,
principala ţintă a criticilor faţă de regimul anterior.
Aceste critici aveau însă un caracter destul de ambiguu:
pe de o parte, erau subliniate lacunele administraţiei
româneşti în sfera economică şi a asigurării „bunăstării”
populaţiei locale, iar pe de altă parte, se insista
pe presiunile constante şi chiar caracterul violent al
guvernării româneşti 3 . Argumentele de acest fel erau
orientate spre construirea unui contrast perfect între
esenţa „represivă” a dominaţiei române şi politica
binevoitoare şi flexibilă a autorităţilor ruse faţă de
populaţia locală. Iniţiind un „dialog virtual” cu inte-
2
C. Давидович, „Воссоединенная Бессарабия”, in
Живописная Россия, 1898 г. Т. 5. Гл. 2. С. 173.
3
C. Давидович, „Воссоединенная Бессарабия”, c.
173-174.
– 121 –