aici - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

aminti măcar în vreo notiţă ceea ce se petrecea în Basarabia.
În acest context, decizia avocaţilor din Iaşi de a
nu pleda în nici un proces în data de 16 mai ori telegrama
de protest adresată preşedintelui Dumei 81 erau
departe de a avea vreun efect.
La Iaşi, epicentru al comemorărilor din 16 mai
1912, profesorul universitar P. Răşcanu avansa ideea
ca fiecare casă din urbe să pună în poartă un steag
negru (plus închiderea magazinelor şi suspendarea
cursurilor) după modelul francezilor, care deplânseseră
astfel pierderea Alsaciei şi Lorenei. Dar nici
în cazul de faţă formalismul nu a putut fi combătut.
În vreme ce în Franţa, Războiul din 1870, Revanşa,
Alsacia-Lorena deveniseră marile teme ale expoziţiilor
de pictură 82 , la noi nu circulau nici măcar ştiri
despre basarabeni. În aceste condiţii, faptul că A.C.
Cuza era doar pentru drapelul tricolor îndoliat 83 lăsa
impresia unei discuţii sterile. Fiecare avea argumentele
sale, atent la simbolistica gesturilor. Argumentul
lui A.C. Cuza era că steagul negru ar fi semnificat că
românii pierduseră Basarabia pentru totdeauna. Mai
mult, dovedea şi resemnarea noastră. Cei doi polemişti
fuseseră însă de acord în privinţa unui aspect
care privea relaţiile româno-ruse: comemorarea să nu
pară o iniţiativă oficială, care să pună statul nostru în
dificultate 84 . Cu alte cuvinte, să nu se poată deduce
că exprimarea regretului după Basarabia şi apropiata
inaugurare a statuii lui Cuza s-ar subsuma unui acelaşi
puseu „revizionist” 85 . Dar cum asemenea proiecte erau
totuşi uşor de personalizat, tensiunile nu întârziau să
apară. Bunăoară, ideea lui A.C. Cuza ca serbările să fie
patronate doar de Liga Culturală îl enerva pe profesorul
Răşcanu, care părăsi comitetul, nemulţumit că o
asociaţie culturală era preferată Universităţii. O caracteristică
a intelectualilor români de la 1912 era ataşamentul
teoretic faţă de chestiunea Basarabiei şi, totodată,
repulsia faţă de problemele ei reale. De exemplu,
A.C. Cuza se remarca prin declaraţiile de simpatie
faţă de „fraţii” de dincolo, dar în plan concret făcea o
figură aparte: se opunea ideii lui Iorga de a se construi
81
***, Centenarul răpirii Basarabiei. O telegramă pentru
preşedintele Dumei, In „Adevărul”, nr. 8145, 17 mai
1912, p. 2.
82
Maurice Rheims, Infernul curiozităţii. De la „Marat în
baie” la „Colţişorul de zid galben”. Vol. II. Traducere,
note şi postfaţă de Rodica şi Leon Baconsky, Bucureşti,
Editura Meridiane, 1987, p. 77.
83
Ultime informaţii, In „Opinia”, nr. 1555, 31 martie 1912, p. 3.
84
Andi Mihalache, Mănuşi albe, mănuşi negre. Cultul
eroilor în vremea dinastiei Hohenzollern, Cluj Napoca,
Editura Limes, 2007, p. 181.
85
Ibidem.
un cămin pentru studenţii basarabeni 86 , bănuindu-i că
ar fi anarhişti şi – mai grav, în opinia lui – „în contact
cu jidanii care mişună peste tot” 87 . Era combătut de
Constantin Stere, care pleda pentru calitatea studentului
basarabean venit, îndeosebi, din mediul rural.
În acest mediu investise speranţă şi Nicolae Iorga,
admiţând că patriotismul nu era învăţat şcoală, ci
ţinea de sufletul curat al individului, fie el şi mai puţin
cultivat 88 . Nu uitase cum găsise vorba şi gândul bun
acolo unde se aştepta mai puţin, la o bătrânică în
timpul aşteptării trenului spre Bălţi, într-o gară de
sat. Şi lui D.C. Moruzi îi plăcea să creadă că ţăranul
de la 1905 e tot ţăranul de la 1812 89 . Doar iluzia mai
rămăsese în aria argumentelor favorabile mişcării naţionale
din Basarabia. Legenda hrisoavelor iscălite de
Ştefan cel Mare şi Vasile Lupu, a suliţelor şi baltagelor
ascunse de săteni 90 întreţinea o speranţă.
Imaginile ţăranului cu toiag şi cuşmă 91 , ale ţiganilor
săraci îmbrăcaţi doar cu câteva cârpe 92 completau seria
fotografiilor şi litografiilor inserate în cotidienele
vremii. Câteva dintre ele fuseseră folosite şi în notele
de călătorie ale lui Nicolae Iorga. Istoricul preciza şi
sursele. O parte din imagini le luase din cartea cu ilustraţii
scoasă de Wolkendorf 93 , necunoscută la noi, alte
vederi le-a achiziţionat de la papetăria Wolkenberg
din Chişinău 94 . O tipologie a reprezentărilor vizuale
săracă, redusă la două-trei cetăţi şi imortalizarea unor
chipuri umane cu o privire, deşi calmă, susceptibilă a
purta o deznădejde fără leac. Tipuri şi costume româneşti
95 lăsau impresia unei lumi tăcute, strânsă în
jurul unei mese pentru a servi un pahar de băutură şi
a mânca o felie de pâine. Doar de atât se putea bucura
ţăranul, deşi Basarabia era „pământul cel mai roditor al
Rusiei” 96 . În cuprinsul unui articolaş semnat de Zamfir
C. Arbure, intitulat Fruntaşii intelectuali ai poporului
moldovean din Basarabia 97 , deasupra textului era o
86
N. Iorga, Jalea pentru Basarabia pierdută, In „Neamul
românesc pentru popor”, nr. 21-22, 23 mai 1912, p. 342.
87
Dan, Centenarul răpirii Basarabiei, p. 4.
88
Nicolae Iorga, Neamul românesc din Basarabia, 1905, p.
42.
89
D.C. Moruzi, Ruşii şi românii, p. 196.
90
Ibidem, p. 201.
91
***, Ţăranii basarabeni, In „Dimineaţa”, nr. 2944, 17
mai 1912, p. 4.
92
Nicolae Iorga, Neamul românesc din Basarabia, 1905, p.
52.
93
Ibidem, p. 147.
94
Ibidem, 115.
95
Vezi „Dimineaţa”, nr. 2946, 19 mai 1912, p. 1.
96
Radu D. Rosetti, op. cit., p. 20.
97
Zamfir C. Arbure, Fruntaşii intelectuali ai poporului
moldovean din Basarabia, In „Adevărul”, nr. 8145, 17
mai 1912, p. 1.
– 164 –