aici - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

din 17 mai. Doar că aici, alături de „copila răpită de
către cazacul lacom şi fără de milă” 134 , apărea şi ţara,
mai precis Moldova, o femeie matură plângând în faţa
acestei cruzimi.
Între timp, presa prorusă insista pe imaginea unei
Basarabii fericite că fusese alipită la un mare imperiu 135 .
În replică, distingem atitudinea lui Ion Pelivan, locţiitor
de judecător la Bălţi: el nu a participat la ceremonii,
deşi statutul îi impunea acest lucru, alegând, în
schimb, să se îmbrace în doliu! Era deschisă o anchetă,
iar magistratul era dat afară din slujbă 136 . Şi astfel
ajungem la unul dintre cele mai incomode adevăruri
ale anului 1912: nu amintirea anexării ne supăra cel
mai mult, ci un fapt de mare actualitate atunci; ne
referim la participarea mitropoliei din Chişinău şi a
boierimii basarabene rusificate („renegaţii noştri din
Basarabia”, cum îi numea „Adevărul”) la proslăvirea
raptului produs cu un veac în urmă. A.D. Xenopol
nota mâhnit că „durere mai mare este că această
serbare nu s-a făcut atât de ruşi, pe cât, după îndemnul
lor, de clasa rusificată a românilor basarabeni” 137 .
Profitând de contextul serbărilor ce se anunţau la
Chişinău, Zamfir C. Arbore îşi înăsprea criticile la
adresa boierilor şi târgoveţilor 138 , arătând că au fost cea
dintâi structură socială rusificată, renegându-şi naţionalitatea,
mulţumiţi că li s-au recunoscut privilegiile
de către noua stăpânire. Nominaliza şi câteva familii:
Krupensky, Casso, Lazo, Leonard, Semigradof, Purişcovici.
Lipsa unei aristocraţii care să aducă cu sine
echilibrul şi respectul societăţii lipsea. Acei boieri rusificaţi
atât de uşor erau boierii care ocupaseră posturi
în administraţie, punând interesele personale înaintea
conştiinţei. Dintre toţi, Krupensky era demonizat,
ducându-i-se vestea că „ia cuvântul în Duma rusească,
să susţină că basarabenilor nu le trebuie nici biserici,
nici şcoli româneşti!!!” 139 .
Or, publicaţia basarabeană „Făclia ţării”, apărută
pentru scurt timp în 1912, afirma că „centenarul
anexării l-au serbat boierii, care au primit medalii de
la împăratul, cinovnicii, nemţii, evreii şi alţii, care nu
au nici o legătură cu Basarabia” 140 . Se înţelege că ideile
134
Vezi, „Dimineaţa”, nr. 2944, 17 mai 1912, p. 1.
135
***, Ruşii despre jubileul Basarabiei, In „Evenimentul”,
nr. 66, 23 mai 1912, p. 1.
136
Ioan Pelivan, Nicolae Ştefan Casso, In Fapte trecute şi
basarabeni uitaţi, p. 241-242.
137
A.D. Xenopol, Răpirea Basarabiei, In „Arhiva”, 1912,
nr. 5, p. 198.
138
Zamfir C. Arbure, Centenarul înstrăinării Basarabiei
(16 mai 1812-16 mai 1912). Clasa boierilor şi târgoveţilor,
In „Adevărul”, nr. 8133, 5 mai 1912, p. 2.
139
Radu D. Rosetti, op. cit., p. 20.
140
Silvia Grossu, Presa din Basarabia în contextul socioculrespective
iritau autorităţile, astfel încât suprimarea
gazetei venea ca un final aşteptat. Ar trebui să fim
surprinşi de comportamentul celor de peste Prut În
şcolile ruseşti, copiii învăţau că moldovenii nu aveau
istorie, explicându-li-se că erau urmaşii „unor hoţi
aduşi de Traian, craiul Râmului din temniţe de la
Râm” 141 . Şi într-o societate preponderent rurală, căreia
i se interzisese „a se ruga lui Dumnezeu româneşte” 142 ,
astfel de măsuri afectau negreşit spiritul identitar.
Prin intermediul şcolii, autorităţile ţariste rusificaseră
pătura cultă basarabeană, încercând acelaşi lucru,
cu ajutorul bisericii, în lumea satelor 143 . Din fericire,
lumea rurală a rezistat mai bine „reeducării”, însă
târgurile 144 au resimţit din plin influenţa administraţiei
imperiale.
Alexandru V. Boldur explica succesul rusificării
prin abilitatea administraţiei ruse de a cointeresa
elitele, speculând afinităţile religioase şi dându-le
senzaţia că joacă un rol mult mai important decât
în fosta Ţară a Moldovei; „naţionalitatea s-a închis
în ţărănime, iar cultura naţională a pierdut elementele
mai puţin rezistente” 145 , concluziona el. Aprecia
că ruşii luaseră în 1812 „jumătatea răsăriteană a
Moldovei până la Prut, partea cea mai roditoare, cea
mai fertilă” 146 . Ideea era preluată de la Nicolae Iorga,
care vorbise despre Basarabia ca fiind „jumătatea cea
mai bună din Moldova” 147 . Chiar şi aşa, scriitorii ruşi,
din raţiuni politice, insistau că în momentul anexării
nu existau nici şcoli, nici ştiutori de carte 148 . Radicalismului
manifestat de istoriografia rusească i s-a răspuns
într-o permanentă notă de surescitare din partea
cărturarilor basarabeni.
Pan Halippa le imputa şi românilor partea lor de
vină, scriind că „până la 1812 Basarabia a fost, ca să
zicem aşa, o simplă vacă de muls pentru boierii şi guvernanţii
Moldovei” 149 . Tot el dădea dreptate ruşilor care
pretindeau că nu găsiseră acolo nici o şcoală. De altfel,
nici la început de secol XX nu se constata o creştere a
tural al anilor 1906-1944, Chişinău, Editura „Tehnica-
Info”, 2003, p. 24.
141
Vasile D. Moisiu, op. cit., p. 53.
142
Zamfir C. Arbure, Basarabia în secolul XIX, p. 24.
143
Ibidem.
144
Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru 1812-1918,
Chişinău, Editura „Ştiinţa”, 1992, p. 159.
145
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, p. 382.
146
Idem, Basarabia românească, Bucureşti, Tipografia
„Carpaţi”, 1943, p. 7.
147
N. Iorga, Două aniversări, In „Neamul românesc literar”,
nr. 18-19, 19 mai 1912, p. 273.
148
Petre Cazacu, op. cit., p. 184.
149
Pan Halippa, Starea culturală a Basarabiei sub ruşi
(1812-1912), In „Arhiva”, 1912, nr. 5, p. 201.
– 168 –