aici - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

conducere: egumeni, locţiitori de egumeni etc. Unii
din ei aveau studii teologice superioare.
Administraţia eparhială a cerut egumenilor să-i
oblige pe călugări să înveţe limba rusă (în 1909 s-a
hotărât ca cei recomandaţi pentru hirotonie să fie
acceptaţi doar dacă pot sluji în slavonă şi cunosc limba
rusă). S-au înfiinţat şi câteva şcoli mănăstireşti, în care
se preda în rusă. Mulţi egumeni erau transferaţi de la
o mănăstire la alta (unii chiar la mănăstiri din afara
Basarabiei), după cum cereau interesele administraţiei
ruseşti (de exemplu, cazul arhimandritului Gurie
Grosu, care, în 1909, a fost transferat ca egumen la o
mănăstire din gubernia Smolensk).
Cu toate acestea, majoritatea covârşitoare a vieţuitorilor
erau basarabeni, lucru de care s-a şi ţinut seama,
unii dintre ei fiind numiţi egumeni. Deşi nu aveau o
pregătire şcolară corespunzătoare – unii chiar fără
studii –, ei au avut meritul de a fi menţinut legătura cu
ţăranii simpli, din rândul cărora pro veneau, păstrând
astfel tradiţiile şi datinile strămoşeşti 112 .
Sub aspect economic, pe parcursul perioadei
1812-1918 aproape toate mănăstirile au cunoscut o
perioadă de relativă înflorire. Au fost ridicate biserici
noi – unele adevărate monumente arhitectonice:
Dobruşa (1811-1822), Condriţa (1820), Saharna
(1818-1821), Suruceni (1825-1828), Hâncu (1835),
Hârjauca (1836), Cuşelăuca (1841-1847), Ţigăneşti
(1846-1854), Vărzăreşti (1863), Hârbovăţ (1870),
Curchi (1872), Căpriana (1903), Japca (1916) etc.
Au fost construite, de asemenea, clădiri auxiliare
(birouri administrative, chilii, trapeze etc.), s-au făcut
amenajări teritoriale, s-au îmbunătăţit condiţiile de
trai 113 , s-au extins domeniile 114 .
S-a înfiinţat şi o mănăstire nouă – Noul Neamţ
(Chiţcani). Doi ieromonahi nemţeni – Teofan
Cristea şi Andronic Popovici –, nemulţumiţi de
secularizarea averilor mănăstireşti din România, s-au
refugiat în Basarabia, unde au cerut Sfântului Sinod
al Bisericii Ortodoxe Ruse din St. Petersburg să le
permită să înfiinţeze o nouă mănăstire pe moşia Chiţcani,
unde să se stabilească până la 50 de călugări, de
dorit de la mănăstirea Neamţ. În scurt timp, această
mănăstire a devenit una din cele mai mari şi mai prospere.
Pe teritoriul ei s-au ridicat patru biserici, astfel
încât a căpătat aspectul unei adevărate lavre ruseşti 115 .
112
M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a
neamului românesc..., pp. 87-88.
113
Vezi: Luminiţa Ilviţchi, Mănăstirile şi schiturile din Basarabia,
Chişinău, 1998; Locaşuri sfinte din Basarabia,
Chişinău, 2001.
114
Vezi: T. Varta, Ţarismul şi chestiunea domeniilor mănăstirilor
din Basarabia (1812-1917)..., pp. 14-31.
115
Vezi: Irinej Tafunea, Istorija Svjatovoznesenskogo Kitzkanskogo
monastyrja, Noul Neamţ, 2004.
Unele schituri au dispărut, au apărut şi unele noi,
altele au fost transformate în mănăstiri – în 1916,
Călărăşăuca şi Japca sunt transformate în mănăstiri de
maici, fiind aduse aici rusoaice refugiate din teritoriul
polonez (anexat Rusiei în a doua jumătate a secolului
al XVIII-lea) din cauza războiului 116 .
În 1918, în Basarabia existau 13 mănăstiri
(Căpriana, Cetatea-Ismail, Condriţa, Curchi,
Dobruşa, Frumoasa, Hârbovăţ, Hâncu, Hârjauca,
Noul Neamţ, Saharna, Suruceni şi Ţigăneşti) şi 4
schituri (Bocancea, Pripiceni, Terapont şi Ţâpova) de
călugări; 7 mănăstiri (Călărăşăuca, Cuşelăuca, Hirova,
Japca, Răciula, Tabăra şi Vărzăreşti) şi un schit (Borisovca-Ismail)
de călugăriţe; trei frăţii de călugări la
reşedinţele eparhiale (două în Chişinău şi una la
Ismail) şi două frăţii de călugăriţe, care conduceau
două aziluri de orfani din Chişinău 117 .
Arta bisericească. Înglobarea Basarabiei în componenţa
Imperiului Rus a dus inevitabil la un proces de
deznaţionalizare şi rusificare a artei bisericeşti. Acest
lucru s-a petrecut, pe de o parte, direct, printr-o politică
conştientă, dirijată de la centru, prin care erau
impuse valori şi modele artistice străine spiritului şi
culturii locale, iar, pe de altă parte, pe cale indirectă,
ca rezultat al rusificării altor laturi ale vieţii politice,
social-economice şi culturale a noii gubernii. Coloniştii
străinii, funcţionarii de altă naţionalitate, profesorii
cunoscători de limbă şi cultură rusă, basarabenii
rusificaţi ş.a., toţi optau pentru valori străine şi ei, spre
deosebire de populaţia din mediul rural, aveau posibilitatea
de a-şi impune gusturile şi preferinţele.
În 1812-1918, în Basarabia a avut loc un intens
proces constructiv: de la 42 de biserici de zid, în anul
1812, s-a ajuns la 818 în anul 1903. Marea majoritare
a acestor edificii au fost înălţate în mediul rural. Ele
au fost construite în stil neoclasic rus, după câteva
proiecte-tip, cu mici modificări de la un monument
la altul. Cu toate acestea, au fost construite şi biserici
reprezentative sub aspect arhitectural 118 .
Arhitectura bisericească basarabeană în această perioadă
a fost profund marcată de transformările şi tendinţele
arhitecturii din marile oraşe ruseşti, în special din
capitala imperiului – Sankt Petersburg. Într-o primă
etapă, asistăm la un proces de marginalizare a arhitecturii
autohtone, care s-a remarcat printr-un şir de
monumente construite la sfârşitul secolului al XVIIIlea
– începutul secolului al XIX-lea, şi la impunerea pe
116
M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a
neamului românesc..., pp. 94-95.
117
Ibidem, p. 95.
118
Ibidem, pp. 8-35.
– 227 –