aici - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

mântului: „Cea de-a patra naţionalitate, după număr,
o reprezintă ruşii. În realitate, numărul lor este mai
mic decât cel pe care îl indică recensământul, deoarece
împreună cu ei au fost incluse în calcule aproape toate
persoanele instruite din gubernie care utilizează limba
rusă literară” 25 .
Aceeaşi idee este susţinută de istoricul basarabean
Ştefan Ciobanu, care scria cu referinţă la această
problemă că autorităţile ruse „îi considerau ruşi pe
moldovenii care ştiau ruseşte, fiind trecuţi în recensământ
la rubrica ruşi” 26 .
Trebuie de menţionat însă că autorităţile ţariste
urmăreau evoluţia demografică a populaţiei imperiului
îndeosebi în ceea ce priveşte structura ei socială
şi confesională, dar nu şi componenta ei etnică, chiar
dacă acesta includea un conglomerat de etnii 27 . Această
„deficienţă” a statisticilor demografice imperiale este
consemnată şi de Alexei Miller, care susţine că „până
la Primul Război Mondial, statistica oficială imperială
nu a operat cu termenul de etnie” 28 . Tendinţa autorităţilor
ţariste de a nu reflecta veridic situaţia demografică
a imperiului sub aspectul ei etnic a determinat
anumite carenţe în datele Recensământului imperial
din 28 ianuarie 1897, care rămâne totuşi izvorul cel
mai complet şi mai amplu referitor la situaţia demografică
a Imperiului Rus la interferenţa secolelor
XIX-XX.
Mentalitate şi identitate naţională în Basarabia
ţaristă. Identitatea naţională începe de la definirea
acelor considerente, larg regăsite în mentalitate, care
să permită majorităţii compleşitoare a membrilor
unei naţiuni să-şi pronunţe fără sentimente adverse
originea. Prin urmare, identitatea naţională reprezintă
un ansamblu de date şi trăsături prin care se individualizează
o persoană sau un grup în relaţiile sale cu
cei din jur.
În esenţă, constituirea unei naţiuni include mai
multe etape distincte, cum ar fi identitatea sau capacitatea
unui grup de a gândi despre sine că aparţine
unei naţiuni; legitimitatea acesteia; unitatea sau capacitatea
unei naţiuni de a cuprinde întreaga populaţie;
participarea sau reprezentarea la activitatea de guvernare
a diferitelor categorii din care este constituită
populaţia; distribuirea sau împărţirea avuţiei naţionale
între diferite categorii ale populaţiei; ş.a.
25
Ibidem, p. 23.
26
Şt. Ciobanu, Basarabia. Populaţia, istoria, cultura, Bucureşti-
Chişinău, 1992, p. 31.
27
D. Poştarencu, op. cit., p. 20.
28
А. Миллер, Империя Романовых и национализм, Москва,
2006, p. 172.
Pornind de la aceste etape, putem defini identitatea
naţională ca reprezentând o caracteristică dominantă
a membrilor unei naţiuni, pe baza unităţii de teritoriu,
limbă, obiceiuri şi tradiţii, viaţă economică. În
acelaşi context, membrii unei naţiuni au un sentiment
naţional care exprimă următoarele trăsături:
conştiinţa naţională care reprezintă ansamblul ideilor,
aspiraţiilor, sentimentelor prin care membrii unei
comunităţi naţionale îşi afirmă identitatea comună a
unităţii.
În calitate de concept, identitatea naţională se
poate referi în egală măsură la trăsăturile distinctive
ale unui grup ca naţiune (aceeaşi descendenţă, limbă,
cultură, religie) şi la sentimentul de apartenenţă al
unui individ la acestea (care se manifestă prin respectarea
obiceiurilor, tradiţiilor, cutumelor specifice) 29 .
Pentru a înţelege esenţa discursului identitar,
trebuie să pornim de la cele două postulate principale
despre orice tip de identitate: a) identitatea este esenţială,
fundamentală, unitară şi neschimbată, aşa cum
e miezul în nucă, susţinută de modelul esenţialist;
b) identităţile sunt construite şi reconstruite ‒ după
modelul instrumentalist 30 .
Totodată, există două aspecte ale modelului instrumentalist
care îl fac atât de atrăgător. Primul aspect
afirmă că identitatea nu e în interiorul a ceva, de
exemplu nu e „înlăuntrul” nostru, ci se constituie ca
o funcţie a diferenţelor în cadrul unui sistem. Cea mai
exactă caracteristică a unui element constă în a fi ceea
ce nu sunt ceilalţi. O comunitate naţională utilizează
acest mecanism pentru a se caracteriza drept o naţiune
diferită de alte naţiuni. Pe acest mecanism se bazează
relaţia „noi – ei”, crucială în orice constituire a identităţii
naţionale [de exemplu, în Basarabia ţaristă acesta
este reprezentat de relaţia „noi (românii) şi ruşii”]. Al
doilea aspect important al modelului instrumentalist
este presupoziţia că identitatea există, se constituie
prin discurs şi naraţiune. Pentru a spune ceva despre
o comunitate anume, utilizăm o minimă naraţiune
– când a apărut această comunitate, evenimentele
importante prin care a trecut ş.a.m.d.
Deosebirea principală dintre identitatea etnică şi
cea naţională este starea nemobilizată politic a iden-
29
E. Gellner, Naţiuni şi naţionalism, 1983, trad. Adam, Robert,
Bucureşti, Ed. Antet, 1997, p. 34; E. Hobsbawm, Naţiuni şi
naţionalism din 1790, trad. Diana Stanciu, Chişinău, Ed.
Arc, 1998, p. 12.
30
Atunci când cuvântul „identitate” devine un conceptumbrelă
în ştiinţele sociale, el are deja sensul de „construcţie”.
Termenul de „identitate” este impus în uz prin lucrarea lui
Erik Erikson, Identity: Youth and Crisis, London, Pluto,
Faber, 1968, p 37.
– 181 –