aici - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

preoţimea a început să fie un factor mai activ în viaţa
socială, desfăşurând o apreciabilă acţiune de asistenţă
socială prin aşa-numitele „frăţii” sau „frăţimi”, asociaţii
care veneau în sprijinul celor săraci. După 1864 au fost
înfiinţate în multe parohii aşa-numitele „epitropii”, tot
cu scop caritativ 104 . Din 1868 până în 1916, anual, la fel
ca şi în celelalte eparhii ruseşti, s-au desfăşurat congresele
eparhiale – întruniri ale reprezentanţilor de frunte
ai clerului, care luau în dezbatere anumite probleme
din viaţa eparhiei (de obicei, ele erau secundare: activitatea
şcolilor eparhiale, a fabricii de lumânări şi alte
chestiuni legate de starea materială a preoţilor). Arhiepiscopii
erau conducătorii şi supraveghetorii acestor
congrese şi nicio hotărâre nu putea fi pusă în aplicare
fără aprobarea lor, iar de multe ori hotărârile preoţilor
erau fie moderate de aceştia, fie chiar respinse 105 . Tot
din 1868 s-au inaugurat şi „congresele judeţene” ale
blagocinilor, la care participau blagocinii respectivi şi
câţiva delegaţi ai preoţilor din cercurile protopopeşti.
La centrul eparhial funcţiona un „comitet eparhial”,
care prezenta ierarhului hotărârile congreselor. „Partea
negativă a acestor congrese, consideră Mircea Păcurariu,
consta în faptul că la ele participau numai preoţii,
fiind excluşi diaconii şi cântăreţii, ca să nu mai vorbim
de mireni. În felul acesta, prin înlăturarea totală a
elementului mirean de la conducerea Bisericii, preoţii
se considerau singurii reprezentanţi ai ei şi exponenţi ai
intereselor lor şi ale păstoriţilor” 106 . De regulă, congresele
erau conduse de clerici ruşi, cu studii superioare,
dar spre sfârşitul epocii conducerea lor a fost încredinţată
şi unor prestigioşi preoţi basarabeni, care apar însă
cu nume rusificate: Nicolae Vlaicov, Ioan Cornovanov
ş.a. 107 . Un mare accent se punea pe activitatea predicatorială,
catihetică şi misionară. Au fost înfiinţate biblioteci
parohiale şi protopopeşti. În 1892 s-a creat un
„Consiliu misionar eparhial”, din 1893 la Chişinău se
întruneau periodic congrese misionare eparhiale, s-au
creat la început două, apoi trei posturi de misionari etc.
În perioada 1812-1918, preoţimea basarabeană s-a
îndepărtat tot mai mult de poporul de rând. Ierarhii
ruşi voiau să aibă în subordine o preoţime devotată
stăpânirii ţariste şi acest obiectiv putea fi realizat
doar prin rusificarea ei. Procesul de rusificare, care
era promovat prin şcoală, prin impunerea cunoaşterii
obligatorii a limbii ruse, prin introducerea ei în cult
şi prin multe alte metode, a dat treptat roadele sale.
104
M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a
neamului românesc..., p. 78.
105
Ibidem.
106
Ibidem.
107
Ibidem, pp. 78-79.
Populaţia rurală românească, care constituia marea
majoritate a populaţiei din Basarabia, nu cunoştea
limba rusă şi era mai puţin influenţată de cultura
rusească. Ca urmare, poporul se îndepărta de Biserică
şi de păstorii săi duhovniceşti, se crea un teren favorabil
pentru apariţia diferitelor secte, care nu au întârziat
să se strecoare. Un exemplu elocvent este „mişcarea”
călugărului Inochentie de la Balta, care învăţă în limba
română 108 şi care a produs mari tulburări, credincioşii
de rând venerându-l în masă.
Viaţa monahală în perioada ţaristă a suferit şi ea
unele transformări radicale. La momentul anexării,
cele mai importante mănăstiri şi schituri erau:
Căpriana (cu schitul Condriţa), Călărăşăuca, Curchi
(cu schi tul Pripiceni), Dobruşa, Frumoasa, Japca,
Hâncu, Hârbovăţ, Hârjauca, Saharna (cu schitul
Ţâpova), Suruceni şi Ţigăneşti – de călugări; Cuşelăuca,
Hirova, Răciula, Tabăra şi Vărzăresti – de călugăriţe,
socotite „schituri” 109 .
Imediat după anexare, mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni
a numit un „blagocin” (exarh sau
inspector) peste toate mănăstirile şi schiturile din Basarabia.
El avea misiunea de a introduce viaţa de obşte
(chinovială) şi de a controla întreaga activitate, care se
desfăşura în cuprinsul lor. Această funcţie a fost menţinută
pe tot parcursul perioadei, majoritatea blagocinilor
fiind numiţi dintre ruşi sau ucraineni 110 . Deşi la început
comunităţile monahale s-au împotrivit, totuşi spre sfârşitul
secolului al XIX-lea viaţa de obşte a fost introdusă
aproape în toate mănăstirile şi schiturile basarabene.
Numărul nevoitorilor a fost în permanentă creştere.
În 1918 erau peste 1000 de călugări şi fraţi şi peste
1400 de maici şi surori 111 . Majoritatea călugărilor şi
călugăriţelor proveneau din rândul populaţiei basarabene
de la sate, de aceea aveau puţină carte şi erau preocupaţi
mai mult (pe lângă obişnuitele nevoinţe călugăreşti)
de problemele gospodăreşti din mănăstirea lor.
În câteva mănăstiri au existat şcoli mănăstireşti, unele
din ele funcţionând şi până la 1812, altele au fost înfiinţate
sub stăpânirea rusească. În aceste şcoli învăţau
şi laici, dar şi cei de la mănăstire. Deşi autorităţile
încurajau venirea în mănăstirile basarabene a ruşilor
şi ucrainenilor, totuşi numărul lor a fost foarte mic.
Aceştia preferau mănăstirile mari, cu largi posibilităţi
materiale, unde aveau posibilitatea să ocupe posturi de
108
N. Popovschi, Mişcarea de la Balta sau inochentismul în
Basarabia...
109
M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a
neamului românesc..., p. 60.
110
V. Puiu, op. cit., pp. 8-9.
111
Ibidem, pp. 10-11.
– 226 –