aici - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

terului Domeniilor de Stat în subordinea Ministerului
Învăţământului Public. Din cele 131 de şcoli doar una
era întreţinută de stat, restul fiind finanţate de administraţia
oraşelor, de comunităţile săteşti etc. Şcolile
ministerului de resort erau mai bine asigurate cu învăţători,
manuale şi materiale didactice. Dar calitatea
studiilor era încă joasă, din cauza folosirii metodei
vechi de silabisire, de învăţare mecanică, fără a înţelege
textul sau sensul cuvântului. Lipseau şi programele
de învăţare comune, acest fapt complica starea
învăţământului elementar, ca urmare diferenţiindu-se
conţinutul predării la sat şi la oraş. La şcolile primare
rurale se preda doar religia, citirea, scrisul şi cele patru
operaţii aritmetice, pe când la oraş existau şi alte
obiecte de studiu, ca ştiinţele naturii, istoria, geografia
şi cântul 42 . Deci, învăţământul primar din oraşe era
mai avansat, iar aici îşi făceau studiile mai mult copiii
funcţionarilor ruşi şi ai reprezentanţilor altor minorităţi
etnice. Astfel că putem identifica şi acest aspect al
favorizării acestor categorii de populaţie, ţăranii basarabeni
fiind preponderenţi la sate.
În cea mai deplorabilă situaţie se găseau şcolile
parohiale bisericeşti (212 la număr în 1867), care
aveau şi cele mai slabe rezultate şi un număr mic
de elevi. Mai avansate erau şcolile judeţene, care,
în această perioadă, erau incluse în categoria celor
primare. Aici se studia religia, gramatica limbii ruse,
caligrafia, geografia lumii şi cea a Rusiei, istoria universală
şi cea a statului rus şi altele, inclusiv unele cursuri
de instruire profesională. Ele erau mai mult orientate
spre categoriile sociale mai înstărite.
Trebuie de menţionat în acest context că şcolile
judeţene, care, după Liviu Marian, sunt instituţii
primare superioare de învăţământ, după reformarea
lor conform legii din 31 mai 1872 au fost transformate
în şcoli orăşeneşti cu 4 şi 6 ani de studii 43 . T.
Ciobotaru consideră că acestea sunt şcoli primare,
şi nu medii, potrivit statutului lor din 1828, clasificându-le
şi el ca şcoli primare avansate, luând în
consideraţie faptul că absolvenţii acestor şcoli erau
angajaţi ca învăţători la şcolile parohiale bisericeşti sau
ministeriale 44 . Noi considerăm că ele, prin noul statut
adoptat la 1872, se situau în categoria şcolilor primare
orăşeneşti, păstrând unele aspecte ale învăţământului
primar, dar aveau un nivel mai înalt de instruire decât
şcolile primare ordinare.
42
Ibidem.
43
L. Marian, „Cultura şi şcoală”, în Basarabia. Monografie
(coord. Ştefan Ciobanu), Ed. Universitas, Chişinău,
1993, p. 252.
44
T. Cibotaru (coord.), op. cit., pp. 299-300.
În vederea aplicării noului regulament, în 1869,
K.P. Ianovski, directorul şcolilor din ţinut, elaborează
un „Plan de învăţământ” pentru şcolile primare cu
o clasă şi pentru cele de la oraşe din cadrul Ministerului
Învăţământului Public, care includea lista disciplinelor
şcolare şi o mică descriere a conţinutului
şi a metodelor şi procedeelor de predare. Din acest
context lipsea limba „moldovenească”, astfel că documentul
dat avea valoare doar pentru şcolile ruse.
Dacă e să facem o evaluare finală a procesului de
evoluţie a învăţământului primar din Basarabia ţaristă,
am putea constata că la 1875, existau doar 355 de şcoli
primare urbane şi rurale, având 28.186 de elevi într-o
populaţie de 1.052.013 locuitori 45 . Dacă comparăm
cu alte gubernii sau cu cele trei judeţe sud-basarabene,
această statistică este una deplorabilă, mai ales dacă e
să calculăm şi numărul populaţiei băştinaşe române,
inclusă în acest proces de instruire.
Învăţământul secundar a fost şi el vizat de reformele
anilor ’60 din Imperiul Rus. Conform statutului
şcolar din 1864, se admiteau liceele clasice (cu predarea
celor două limbi vechi clasice – latina şi elina), reale
(fără predarea limbilor clasice) şi semiclasice (cu
studierea unei limbi vechi). Prioritate se acorda înfiinţării
liceelor clasice. Apare şi necesitatea dezvoltării
învăţământului secundar pe genuri: se deschid licee
pentru fete, care devin tot mai multe şi de o calificare
mai înaltă. Liceele erau obligate să posede biblioteci,
materiale didactice necesare, precum şi laboratoare.
Ele devin instituţii de învăţământ pentru toate clasele
sociale, chiar dacă mulţi ţărani nu aveau posibilitatea
să îşi trimită copiii la studii în aceste instituţii. Se
anulează pedepsele corporale şi înjosirile.
Liceul regional din Chişinău rămânea unica instituţie
laică de învăţământ mediu, aici predându-se
limba română, limba greacă şi dreptul. Punerea în
aplicare a prevederilor statutului din 1864 l-a transformat
în liceu semiclasic cu predarea limbi latine, iar
limba română s-a studiat facultativ până în 1866.
În 1871, în urma multiplelor demersuri, Circumscripţia
de învăţământ Odesa autoriza la 11 februarie
înfiinţarea unui gimnaziu de băieţi la Chişinău, în care
intrau primele patru clase paralele ale liceului, cu 151
de elevi 46 . La 15 mai 1872 a fost adoptat „Regulamentul
despre şcolile reale”, care va sta la baza fondării, în
45
Şt. Ciobanu, Basarabia. Populaţia, istoria, cultura,
ediţie îngrijită de Cornel Scafeş, Ed. Ştiinţa, Chişinău,
1992, p. 75.
46
N. Creţu, „Structura şi organizarea învăţămîntului în
Basarabia (1870-1918)”, Caiet de istorie, anul II, nr.
4(8), septembrie 2003, p. 10.
– 282 –