aici - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

tităţii etnice, care e mai degrabă o identitate la nivelul
vieţii cotidiene şi ai cărei indicatori sunt, de regulă,
vestimentaţia, alimentaţia specifică unei comunităţi,
practicile religioase, comportamentul. Însă aceste
mărci ale identităţii de grup nu constituie o identitate
politică. Spre deosebire de identitatea etnică,
identitatea naţională presupune o organizare socială
omogenă, o societate marcată de mobilitate socială, un
egalitarism cel puţin relativ, industrializare şi o organizare
a muncii mai degrabă semantic-comunicativă
decât fizică, educaţie standard comună, cultură standard
comună, noi forme ale imaginarului colectiv sau
o comunitate imaginată 31 .
Ernest Gellner dă următoarea definiţie naţionalismului,
care, evident, nu este absolută: „Naţionalismul
este mai întâi un principiu politic, care statuează că
unitatea politică şi cea naţională ar trebui să fie congruente.
Naţionalismul ca sentiment sau ca mişcare poate
fi cel mai bine definit în termenii acestui principiu.
Sentimentul naţional este satisfacţia datorată aplicării
sale. Mişcarea naţionalistă este aceea însufleţită de un
sentiment de acest tip” 32 .
În această ordine, J.S. Mill echivalează naţiunea
cu guvernul propriu şi apartenenţa statală. În acest
model naţional-statal, se consideră că statele naţionale
moderne s-au constituit din „comunităţile politice,
ca o comunitate de cetăţeni pe care suveranitatea i-a
înglobat într-o naţiune” 33 . De cealaltă parte, în modelul
naţional-cultural, postulatul se fundamentează pe
elemente culturale integrate într-un sistem politic.
Aşa cum spunea L. Blaga, naţiunea se defineşte prin
organic. Sistemul de referinţă îl reprezintă identitatea
culturală şi cultural-naţională, cu ascendent asupra
factorului politic. „Nu naţiunea noastră a fost creată
de un stat, afirma N. Iorga, ci statul nostru a fost creat
de o naţiune. La noi, statul este o creaţie a naţiunii” 34 .
Totuşi, teoriile identităţii, grupate în substanţialiste,
oferă o viziune statică asupra identităţii, analizând
trăsăturile obiective ca substanţă a identităţii. E.
Gellner afirmă că identitatea naţională se defineşte în
termenii culturii împărtăşite ca un „individ colectiv”
cu personalitate proprie. În opinia cercetătorilor J.-R.
Ladmiral şi E.M. Lipiansky, identitatea naţională/
31
Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare,
1918-1930, Bucureşti, 1998, pp. 111-157.
32
E. Gellner, Naţiuni şi naţionalism, Bucureşti, 1997, p. 9.
33
C. Ducu, „Argumentele lui J.S. Mill pentru principiul
non-intervenţiei”, în Revista de filosofie analitică, vol. I, nr. 1,
iulie-decembrie, 2007, pp. 109-126.
34
Cugetările lui Nicolae Iorga au apărut prima dată în
1905, sub titlul Gânduri şi sfaturi ale unui om ca oricare
altul (Bucureşti, 1905).
culturală se fondează pe factori obiectivi (moştenirea
istorică, contextul politic, originile etnice, tradiţiile,
limba, religiile), însă ea se bazează şi pe reprezentări
sociale subiective (imagini, simboluri, stereotipuri,
mituri originale, legende istorice), care-i permit unei
colectivităţi să se definească şi să fie recunoscută de
alţii şi care-i conferă conştiinţei colective o configuraţie
a unităţii sale 35 .
Astfel, identitatea naţională este considerată un
tip specific de identitate socială colectivă. Specifice
unei naţiuni sunt: limba vorbită, un sistem de valori
comun, apartenenţa la un popor care are o anumită
istorie şi se caracterizează prin anumite trăsături psihomorale,
simboluri politice etc. Considerând relaţia cu
celălalt drept elementul hotărâtor în formarea identităţii,
identitatea naţională apare la A. Gavreliuc ca o
„neîncetată construcţie şi negociere socio-culturală” 36 .
Identitatea naţională ca identitate socială este un
fapt mai uşor de conceptualizat şi verificat empiric,
conform modelului elaborat de H. Tajfel 37 . Acesta
caracterizează fenomenul identitar ca fiind legat de
cunoaşterea individului şi de apartenenţa lui la anume
grupuri sociale, precum şi de semnificaţia emoţională
şi evaluativă care rezultă din acestă apartenenţă.
Potrivit opiniei sale, în orice societate complexă, un
individ aparţine unui grup mare de grupuri sociale,
încât apartenenţa la un anume grup va fi foarte importantă
pentru el, în vreme ce apartenenţa la altele va
fi mult mai mică. Factorii ce implică acest fenomen
sunt mult mai legaţi de permanenţa grupurilor, de
statusul grupal şi de posibilitatea sau imposibilitatea
de a renunţa la calitatea de membru al grupului etc.
În orice caz, diferitele apartenenţe la grup contribuie
diferit la formarea identităţii sociale a individului 38 .
Conceptul de identitate naţională este unul prin
35
Vezi J.-R. Ladmiral, E.M. Lipiansky, La communication
interculturelle, Paris, A. Collin, 1989.
36
A. Gavreliuc, Psihologia interculturală. Impactul
determinărilor culturale asupra fenomenelor psihosociale,
Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2006, p. 28.
37
Teoria identităţii sociale a fost dezvoltată de către H. Tajfel,
fiind generată de interesul său pentru psihologia socială,
a prejudecăţii, a discrminării, a conflictului intergrup, a
schimbării sociale, ca şi de dorinţa sa de a forma o psihologie
social-europeană.
38
Printre lucrările cele mai semnificative: H. Tajfel, Human
Groups and Social Categories: Studies. In: Social Psychology.
Cambridge: Cambridge University Press, 1981; H. Tajfel,
J.C. Turner, Social Identity Theory. In: Human Groups and
Social Categories. Cambridge, UK: Cambridge University
Press, 1981; H. Tajfel, J.C. Turner, The social identity theory
of inter-group behavior. In: S. Worchel, L.W. Austin (Eds.),
Psychology of Intergroup Relations. Chicago: Nelson-Hall,
1986 ş.a.
– 182 –