aici - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

şcoliţi la colegiile iezuite din Polonia, la distanţă de
câteva decenii evident 16 . Miron Costin, în cea mai
importantă lucrare a sa, De neamul moldovenilor,
scria: „Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă,
să scoţ lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi
seminţie sîntu lăcuitorii ţărîi noastre, Moldovei şi
Ţărîi Munteneşti şi romînii din ţările ungureşti, cum
s-au pomenit mai sus, că toţi un neam şi o dată discălecaţi
sîntu...” 17 . Este momentul decisiv în stabilirea
originii tuturor românilor care locuiau în Moldova,
Ţara Românească şi Transilvania cu teritoriile din
preajmă: Partium, Banat ş.a. Stabilirea adevărului
privind unitatea românilor în opera lui Miron Costin
trebuie abordată dintr-o perspectivă complexă. Susţinător
al unităţii medievale româneşti, cronicarul şi
primul istoric moldovean este însă un adversar al
unirii politice a ţărilor în care trăiesc românii într-un
singur stat. Scriind despre Mihai Viteazul, îl acuză de
„nesăţioasă hire”, de unde i s-a şi tras pieirea. Asemeni
lui, şi Vasile Lupu a păţit 18 . Fireşte că, pe de altă parte,
aceleaşi „nesăţioase hiri” aveau să se afirme de-a lungul
întregului Ev Mediu românesc: Mircea cel Bătrân,
Alexandru cel Bun, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel
Mare, Radu cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu,
Petru Şchiopul şi, desigur, Mihai Viteazul.
Fiecare dintre cei menţionaţi au avut intervenţii în
una din celelalte două ţări române pentru impunerea
voinţei sale. În timpul domniilor lui Petru Şchiopul 19 ,
în Ţara Românească domneau fratele lui Alexandru II
Mircea şi, apoi, nepotul lui de frate, Mihnea II Turcitul.
Fiul celui din urmă, Radu Mihnea, timp de trei ani, va
asigura practic conducerea ambelor ţări române extra-
16
P.P. Panaitescu, „Influenţa polonă în opera şi personalitatea
cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin”, AAR MSI,
seria III, tomul IV, Mem. 4, 1925.
17
Miron Costin, Opere, ediţie critică cu un studiu introductiv,
note, comentarii, variante, indice şi glosar de P.P. Panaitescu,
Bucureşti, 1958, p. 241.
18
„O! nesăţioasa hirea domnilor spre lăţire spre lăţire şi avuţie
oarbă. Pre cât să mai adaoge, pre atîta rîhneşte. Poftile a
domnilor şi a împăraţilor n-au hotar. Avîndu multu, cum
n-ari acea nemică le pare…”, iar după enumerarea suveranilor
care au avut numai de pierdut din această cauză: Darie,
împăratul persan, cartaginezii, care au atacat Roma, Pirus,
care dorea să cucerească Italia, adaugă: „Aşea şi Mihai vodă
vrîndu să hie crai la unguri, au pierdutu şi domniia Ţărîi
Munteneşti”. Pasajul fiind dedicat domniei lui Vasile Lupu,
nu-l ocoleşte nici pe domnul Moldovei în exerciţiu: „Aşea şi
Vasilie vodă… ori că nu-l încăpea Muldova ca pre un omu cu
hire înaltă şi împărătească, mai multu decît domnească, ori
să siliia să vadză pre fecioru-său, Ionu vodă, la domnie, care
hire au părinţii spre feciorii săi, să-I vadză în viaţa lor ieşiţi la
cinste” (Ibidem, p. 113).
19
Numit sugestiv de Grigore Ureche „domnu blându ca matca
fără ac” (Grigore Ureche, op. cit., p. 115).
carpatice între anul 1623 şi începutul anului 1626 20 .
Astfel, vor merge, pas cu pas, tradiţia şi înnoirea în
ceea ce priveşte pluralitatea politică statală în Evul
Mediu. Lucrurile oarecum se vor agrava de-a lungul
perioadei fanariote, când, pe lângă declinul general al
Moldovei şi Ţării Româneşti şi anexarea Transilvaniei
de către Imperiul Habsburgic, se va adăuga declinul
din domeniul cultural, probabil cel mai pronunţat
pentru ambele ţări vasale Imperiului Otoman.
Anume în această perioadă se generalizează, mai ales
în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, termenul
de „limbă moldovenească” 21 , în sensul de utilizare a
limbii române în Ţara Moldovei. Începutul secolului
al XIX-lea prinde Ţara Moldovei în această situaţie.
În perioada când Basarabia a fost anexată la Imperiul
Rus, în Ţara Moldovei se utilizează la scară largă
termenul de „limbă moldovenească”, deşi în continuare
era utilizată denumirea de „limba română” 22 .
Această denumire a limbii o vor menţine vorbitorii de
limbă română în Basarabia pentru întreaga perioadă
a secolului al XIX-lea. Un alt element de profunde
transformări a ocolit Basarabia în secolul al XIX-lea.
Este vorba de trecerea scrisului la alfabetul latin. După
o perioadă de tranziţie care va dura începând cu anii
’30 ai secolului al XIX-lea, în principatele române se va
trece, odată cu înfiinţarea Societăţii Literare din anul
1867, transformată mai apoi în Academia Română, la
alfabetul latin. Basarabia va continua să utilizeze alfabetul
chirilic pentru textele scrise în limba română, iar
acest proces va fi vegheat îndeaproape de autorităţile
ţariste din regiune.
Procesul de formare a naţiunilor în spaţiul european,
după cum era firesc, n-a ocolit nici spaţiul românesc.
Problema este că la acest proces nu au participat
românii din Basarabia, spre deosebire de cei din Transilvania,
care, de la bun început, au fost angrenaţi în
procesele de transformare a conştiinţei din spaţiul
românesc 23 . Mulţi dintre ei vor lupta pentru unirea
Transilvaniei cu România. Trebuie să precizăm că şi
din Basarabia în România s-au stabilit câţiva intelectuali,
dar numărul lor şi importanţa au fost mult mai
20
Pentru realităţile politice interne, externe, aspecte culturale
din cele două ţări române, vezi Valentin Constantinov, Ţara
Românească şi Ţara Moldovei în timpul domniilor lui Radu
Mihnea, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2007.
21
Fenomenul utilizării termenului „limbă moldovenească” a
fost analizat de Vasile Arvinte, Român, românesc, România,
Iaşi, 2008, pp. 164-182.
22
Ibidem.
23
Este vorba, în primul rând, de corifeii Şcolii Ardelene şi, apoi,
de numeroşii intelectuali transilvăneni care s-au stabilit cu
traiul în Moldova şi Ţara Românească.
– 191 –