aici - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

– n.n.] şi din latină derivă aproape toate expresiile
româneşti” 89 .
În tot mai multe consemnări ale militarilor,
diplomaţilor, scriitorilor sau ale unor călători simpli
întâlnim nenumărate aprecieri de felul „toate câte s-au
spus despre Ţara Românească sunt la fel de adevărate
şi pentru provincia soră Moldova” 90 sau „tot ce am
spus despre Ţara Românească se poate, de asemenea,
aplica Moldovei” 91 . Unii fac chiar precizări în sensul
că aceste asemănări privesc „produsele solului cât şi
moravurile şi obiceiurile locuitorilor” 92 . Alţii anunţă
de la început că vor descrie cele două ţări, Moldova
şi Ţara Românească, împreună „căci locuitorii sunt
întru totul asemănători în moravurile şi datinile lor” 93 .
În concluzie, se poate susţine că cele afirmate de
vechii cronicari români, invocaţi mai sus, dar şi de alţii,
au fost preluate şi amplificate de istoricii, călătorii şi
jurnaliştii europeni. Constatările şi afirmaţiile acestora
despre originea poporului şi limbii române vor deveni
argumente, chiar dacă nu au fost spuse în mod explicit,
în proiectarea de către cabinetele marilor puteri, începând
cu secolul al XVIII-lea, a unei game întregi de
strategii referitoare la rezolvarea problemei orientale.
Soluţionarea acesteia depindea într-o mare măsură,
la un moment dat, de rezolvarea problemei românilor.
O variantă de soluţionare privea reconstituirea
vechiului regat dacic. Realizarea acestuia constituia,
însă, una dintre cele mai complicate probleme ale
sfârşitului secolului al XIX-lea şi ale celui următor.
Trebuia de ţinut cont că multe părţi din vechea
Dacie erau încorporate în Imperiul Habsburgic, iar
din 1812, partea dintre Prut şi Nistru, ca şi Basarabia
turcească, a intrat, în urma războiului ruso-turc, sub
stăpânirea Rusiei. Aceste realităţi politice de conjunctură
au constituit tot atâtea impedimente de a putea
fi convinse cele două puteri să renunţe la teritoriile
locuite de români. În vâltoarea acestor frământări,
în cabinetele politice s-a dezvoltat tot mai mult ideea
reconstituirii „regatului dac” doar din Moldova şi
Ţara Românească, fapt realizat, în final, prin voinţa şi
conform dorinţei românilor, la 1859.
89
Ibidem, pp. 713-714.
90
Ibidem, p. 92.
91
Ibidem, p. 38.
92
Ibidem.
93
Ibidem, p. 70
SUMMARY
CANCELLERIES IN THE SECOND HALF OF THE XIX th CENTURY
ABOUT THE ROMANIAN IDENTITY
In the study European Chancelleries in the second half
of the XIX th century about Romanian identity, the author,
proceeding from the finding of the first historical sources
that prove the presence of the Wallachians/Romans since
the end of the first millennium in the Balkan-Carpathian
space and from the unquestionable evidence brought
by Romanian chroniclers (Grigore Ureche, Constantin
Cantacuzino, Miron Costin and Dimitrie Cantemir),
regarding the origin of the Romanian language and nation
and position within Medieval Europe’s oldest nations
(Dimitrie Cantemir), formed in the antique territory of
Dacia, justifies the birth in the European Chancelleries
preoccupied with the resolution of the Oriental Problem,
of the creation of a „Kingdom of Dacia” made of Moldavia,
Wallachia and Transylvania.
During the struggle to find an acceptable solution, there
were mainly contoured the positions of Russia (as the initiator
of the built of the „Dacian Kingdom”) and Austria
(opposed to this idea, having already within its boundaries,
a dense geographical component, i.e. the Romanian
– 202 –
people in Transylvania and from 1775 also Bucovina).
The two powers, neighbors of the Ottoman Empire and
of the Romanian Principalities, brought and end to the
moments of crisis by occupying Romanian provinces (in
1175 Austria occupied Bucovina with the complicity of
Russia and in 1812 the territory between the Prut river, the
Nistru river and the Mouths of the Danube was occupied
by Russia), disregarding the opinions of the conductive
elite in the Romanian Principalities. With this occasion,
among the information about the inhabitants of the three
Romanian provinces, there are highlighted the opinions of
important representatives of the Russian diplomacy who
underline the fact that inhabitants of Moldavia and Wallachia
speak „with few differences” the same language and
that it would be „cruel to doubt their glorious origin that
ascends from Dacians and Romans”. The same opinions
were shared by the Austrian elite who realized the fact that
Moldavia and Wallachia formed „a small part of the old
Roman province of Dacia” and that their inhabitants are
known as Romanians.
What remains of all the records and the information
coming from strangers, which got on the table of the
Chancelleries of the Great Powers, is that the inhabitants
of Moldavia, Wallachia and Transylvania were called
Romanians and spoke the same language, sharing the same
origin and having common traditions, customs etc.