aici - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

‒ „arrêt de mort pour l’empire (al lui Napoleon –
n.n.) et digne avant-coureur de la Sainte Alliance” 6 ,
ale cărui principale prevederi stipulau ca Franţa să fie
redusă la graniţele pe care le avea la 1 ianuarie 1792, în
timp ce toate teritoriile ce fuseseră cucerite de Franţa
urmau a fi distribuite între aliaţi sau reorganizate
pe alte baze, dar fără participarea Franţei 7 . În următorul
interval de timp, armatele franceze au pierdut
toate confruntările cu cele aliate şi, la 21 martie 1814,
cele din urmă au intrat în Paris. Zece zile mai târziu,
adică la 31 martie, în Paris a intrat şi Alexandru, în
compania regelui Prusiei, Friedrich Wilhelm al III-lea,
şi a înalţilor comandanţi militari ai trupelor aliate.
După câteva zile, Napoleon, „însingurat şi trădat” 8 , a
fost constrâns să abdice „fără rezerve”, iar la 11 aprilie
1814 a semnat Tratatul de la Fontainebleau 9 . Aliaţii
au decis să i se atribuie, cu titlu viager, insula Elba,
unde urma să fie exilat (insulă situată în proximitatea
coastelor italiene din Mediterană, în apropiere de
Piombio), să i se aloce o pensie de 2.000.000 de franci,
sumă care urma a fi suportată de dinastia Bourbon,
restaurată pe tronul Franţei, precum şi dreptul de a
purta titlul de împărat 10 . La 4 mai 1814, împăratul
6
Aşa cum îl caracteriza A. Debidour în Histoire diplomatique
de l’Europe. Depuis l’ouverture du Congrès de Vienne
jusqu’à la fermeture du Congrès de Berlin (1814-1878), Tome
premier. La Sainte Alliance, Paris, f.a., p. 7; „de la alianţa de
la Chaumont, din martie 1814, şi prin pacea de la Paris, din
30 mai acelaşi an – nota Gheorghe Cliveti – a trecut drumul
spre fundamentarea ordinii europene (subl.a.)” (Gh. Cliveti,
Concertul european. Un experiment în relaţiile internaţionale
din secolul XIX, Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2006, p.
25); de asemenea, mai preciza el, „actul alianţei celor patru
(de la Chaumont – n.n.; subl.a.) era, în fond, cel mai eficace
instrument politic atât în direcţia „înfrângerii şi eliminării
lui Napoleon”, cât şi în cea a evitării unei păci à la russe
asupra întregii Europe. Numai într-un asemenea înţeles al
alianţei puteau fi cenzurate „veleităţile pan-europene” ale lui
Alexandru I, reaprinse sub impresia intrării sale în Paris, la 31
martie 1814 (subl. a.)” (Ibidem, p. 104).
7
A. Debidour, op. cit., p. 7.
8
Gheorghe Cliveti, op. cit., p. 104.
9
Ibidem; La Fontainebleau, Napoleon se afla, potrivit relatărilor
colonelului englez Neil Campbell, „in a state of high
anxiety. For days now he had been in the most perturbed
state of mind, rubbing his forehead with his hands, stuffing
his fingers in his mouth and chewing his knuckles raw.
He was… like a caged beast. He was unshaven. He had not
combed his hair and there were thick traces of snuff scattered
over the breast of his uniform. The man who had waged war
against Europe was genuinely frightened at the thought of
being captured by pirates that infested the seas of Elba and
was secretly scared of being assassinated by royalist thugs on
his way there” (Stephen Coote, Napoleon and the hundred
days, London-Sydney-New York-Toronto, 2005, pp. 73-74).
10
Franklin L. Ford, op. cit., p. 222; A. Debidour, op. cit., p.
10; Gheorghe Cliveti, op. cit., p. 104; potrivit deciziei alia-
Napoleon I Bonaparte ajungea în insula Elba 11 . S-au
creat, astfel, condiţiile încheierii păcii cu Franţa, care a
fost parafată la 30 mai 1814 şi care „avea să constituie
preludiul cel mai edificant asupra dificultăţilor armonizării
„disponibilităţilor pacifice” ale principalilor
protagonişti ai concertului european (n.a.)” 12 .
Tratatul de pace de la Paris a fost încheiat de Franţa
cu fiecare dintre aliaţii de la Chaumont şi nu conţinea
niciun indiciu că aliaţii ar fi avut în vedere aderarea
Franţei la „alianţa generală”, ci stabilea noile graniţe
ale Franţei, care, cu unele mici rectificări, erau cele
pe care le avusese la 1 ianuarie 1792. În tratat a fost
inserat însă un articol, al XXXII-lea, care conţinea o
clauză ce permitea şi Franţei să participe la viitorul
congres general, ce urma să reglementeze modalităţile
de completare a dispoziţiilor Tratatului din 30 mai
1814, ceea ce deschidea calea participării Franţei la
„concertul european” 13 .
Aşadar, Congresul trebuia să armonizeze punctele
de vedere şi interesele celor patru mari puteri,
care urmau să creeze o nouă ordine europeană. Anglia
urmărea să-şi consolideze şi să-şi extindă preponderenţa
sa maritimă şi colonială. Or, succesul acelui
program putea fi asigurat, în viziunea cercurilor
conducătoare britanice, în primul rând, prin neutralizarea
Franţei şi a Rusiei: prima, din cauza puterii
sale maritime şi comerciale; cea de a doua, din cauza
politicii sale orientale care viza stăpânirea strâmtorilor
Bosfor şi Dardanele şi, pe cale de consecinţă,
a Istanbulului, periclitând, astfel, interesele englezilor
în Orient. Unul din mijloacele de realizare a
acelui obiectiv a fost considerată Prusia. Ea trebuia să
primească Saxonia şi cea mai mare parte a Poloniei,
pe care şi-o adjudecase în urma celor trei împărţiri ale
acestui stat din anii 1792, 1793 şi 1795. În felul acesta,
se considera la Londra, Franţa ar fi fost supravegheată
din Est, iar Rusia nu şi-ar fi putut consolida poziţia
în Europa de Nord-Est prin reconstituirea, în profitul
său exclusiv, a Regatului Poloniei, aşa cum preconiza
ţilor, fiecare din cele patru puteri trebuia să asigure escorta
exilatului împărat; ca urmare, Rusia l-a desemnat pe generalul
Şuvalov, Austria – pe generalul Köller, Prusia ‒ pe
contele Truchess-Waldbourg, iar Marea Britanie ‒ pe amintitul
colonel Neil Campbell. Acesta din urmă era, în realitate,
agentul secret al guvernului britanic, „whose care for
Napoleon’s well-being was also their means for watching his
every move and ensuaring that he was neither rescued nor
tried to escape from Elba and cross the Mediterranean where
the Royal Navy was constantly patrol” (Stephen Coote, op.
cit., p. 72).
11
Franklin L. Ford, op. cit., p. 222.
12
Gheorghe Cliveti, op. cit., p. 104.
13
Ibidem, pp. 106-107.
– 10 –