aici - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

Iată cum este descris, la 1831, locuitorul de rând
al principatelor dunărene de către un călător rus, care
se trăgea dintr-o familie piemonteză, care ‒ în calitate
de şef al serviciului de contrainformaţii al diviziei
a 16-a de infanterie, iar în 1828-1832 stabilit în
principatele române cu scopul de a culege informaţii
stategice pentru campania militară ce avea să izbucnească
‒ a cunoscut foarte bine societatea românească
din acea perioadă: „Ţăranul român din Moldova şi
Ţara Românească este sfios şi nepăsător, dar supus,
răbdător, blând şi total străin de ticăloşie. Ca dovadă
poate sluji Basarabia, unde delictele penale sunt atât
de rare între moldoveni, încât dacă compar numărul
oamenilor simpli condamnaţi cu numărul boierilor
moldoveni-basarabeni condamnaţi, aproape că acesta
din urmă îl întrece pe cel dintăi” 65 . Şi francezul F.G.
Laurençon, care a stat doisprezece ani în Ţara Românească,
întemeind şcoala franceză din Bucureşti,
observa aceleaşi calităţi, afirmând că „românii sunt
îndeobşte un popor blând şi puţin aplecat spre rele” 66 ;
cu alte cuvinte, „românii sunt, după călătorul englez
Charles Colville Frankland, un popor ales, robust,
activ şi îndatoritor, foarte sărac” 67 .
Ideea originii comune a locuitorilor din Moldova,
Ţara Românească şi Transilvania, precum şi a limbii
lor o împărtăşea şi Charles Frédéric Reinhard (1761-
1837), care – stabilit în Principatele Române cu
acceptul Porţii otomane cu rangul doar de consul
general şi păstrarea titlului de ministru, nu de
ministru plenipotenţiar al Franţei, pe care îl deţinea
‒ a putut să-i cunoască destul de bine pe români şi
pe domnii acestora. Într-un raport către Talleyrand,
din 1 august 1806, dezvăluia că misiunea sa „avea ca
obiect depunerea principelui Ipsilanti şi reunirea celor
două Principate sub conducerea prinţului Moruzi 68 .
Diplomatul francez nu avea o părere prea bună
despre domnul Ţării Româneşti, Constantin Ipsilanti.
În raportul menţionat afirma că acesta, în ciuda
faptului că „este un om versat în politica Europei şi
care cunoaşte îndeajuns oamenii şi faptele”, calităţile
sale îi sunt umbrite de faptul că este „pătimaş, în ciuda
disimulării, neliniştit pentru viitorul său, neavând
alt principiu conducător decât interesul personal,
antrenat în opoziţia contra Franţei de împrejurările şi
de interesul său părelnic de atunci şi dorind mai mult
decât sperând să reintre în graţii” 69 . În schimb, despre
65
Călători străini sec. XIX, vol. II, p. 303.
66
Ibidem, p. 33.
67
Ibidem, p. 278.
68
Charles Frédéric Reinhard, „Raport către Talleyrand despre
misiunea sa”, în Călători străini sec. XIX, vol. I, p. 249.
69
Ibidem, p. 244.
domnul Moldovei, Alexandru Moruzi, consulul
francez are aprecieri pozitive, fiind „menit a deveni
omul trebuitor şi e posibil să găsim la el curaj, hotărâre
şi dăruire” 70 . Generalul rus Andrault conte de
Langeron, de origine franceză, cunoscut sub numele
de generalul Langeron, formulează aceleaşi aprecieri
faţă de cei doi domni, fără a le cunoaşte pe cele făcute
de Reinhard. Generalul Langeron aprecia că „Moruzi
avea calităţi de preţ. A fost singurul administrator bun
întâlnit în lunga serie a acestor domni nevrednici care
s-au străduit doar să se îmbogăţească”, iar despre Ipsilanti
spunea că „era un bărbat la 45 de ani; era deştept
ca toţi grecii, dar tot ca ei, avea puţină judecată şi nu
îndeajuns consecventă în idei, iar ambiţia sa nemăsurată
nu se potrivea cu mijloacele şi nici cu situaţia lui.
A făurit planul de a deveni rege al Daciei sau cel puţin
domn ereditar al Ţării Româneşti şi al Moldovei” 71 .
Un alt francez, Armand Charles conte de Guillement
(1774-1840), care a mediat condiţiile armistiţiului
între ruşi şi turci din 1807 de la Slobozia,
informându-se asupra situaţiei Moldovei, Valahiei şi
Basarabiei, arată că locuitorii acestor „ţinuturi descind
din colonia romană stabilită de împăratul roman
Traian, după ce a izgonit pe daci” 72 . Privitor la limba
pe care o vorbesc afirmă că „este latină stricată amestecată
cu multe cuvinte străine, de asemenea denaturate”.
Aceste afirmaţii sunt susţinute de „câteva
vestigii ale renumitului drum roman care traversează
câmpiile Daciei de la vest la est” 73 .
Se poate deduce că la acea vreme diplomaţia franceză
devenea tot mai convinsă ca Moldova şi Ţara
Românească ar putea să se constituie într-un singur
stat, chiar dacă încă nu se exprimă explicit. În acest
sens, F.G. Laurençon aprecia că cele două principate
luate separat „sunt lipsite de orice însemnătate”.
Românii însă gândeau altfel. Observatorul francez
consemnează, pentru superiorii săi, gândurile unuia
dintre românii fugiţi, din cauza evenimentelor din
Ţara Românească, în Transilvania, care sugera că
dacă „vor ajunge un frumos mugur într-o zi, în coroana
cuiva [...] le va putea stăpâni liniştit” 74 . Era prezentarea
disimulată a unei păreri de unire a românilor,
împărtăşită de o parte a elitei politice româneşti 75 .
70
Ibidem, p. 249.
71
Generalul Langeron, „Relatări privind războiul ruso-turc din
1806-1812 şi realităţi româneşti din aceeaşi epocă”, în Călători
străini sec. XIX, vol. I, p. 312.
72
Armand Charles conte de Guillement, „Moldova şi Valahia”,
în Călători străini sec. XIX, vol. I, p. 363.
73
Ibidem.
74
Călători străini sec. XIX, vol. II, p. 38.
75
Ibidem, p. 38-39.
– 200 –