aici - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

că românii din Moldova, Ţara Românească şi din
„Ţara celor Şapte Cetăţi” (Transilvania) sunt urmaşii
coloniştilor romani veniţi încă din timpul lui Traian
pe aceste meleaguri şi că „nimeni nu se îndoiseră că se
trag de la Roma” 25 .
Cu Dimitrie Cantemir lucrurile se schimbă mult,
în sensul că eruditul domn caută să introducă de data
aceasta formarea poporului român în cadrul mai larg al
procesului de formare a popoarelor Europei. El poate
fi considerat drept cel care pune pentru prima dată
într-o ecuaţie modernă formarea poporului român
şi, mai ales, apariţia conştiinţei şi naţiunii române. Pe
baza izvoarelor istorice ajunge la aceeaşi concluzie ca
şi înaintaşii săi că „românii din Dachia, care astădzi
sînt moldovenii, muntenii şi ardelenii”, sunt singurii
şi „adevăraţii moştenitori [...] şi cu curat sîngele fiilor
săi” 26 , adică al romanilor aduşi de Traian în Dacia.
Referindu-se la popoarele Europei, despre care arată
că „măcar că astăzi mari, tari şi evghenisite”,
ele nu-şi pot cunoaşte „alţi părinţi […] fără numai pe
gothi, vandali, unni (huni – n.n.), sclavini” 27 . Şi pentru
a sublinia şi mai mult acest lucru, afirmă că Italia, patria
romanilor, a cunoscut „atâta zămintitură şi amestecătură
de varvari”, încât cu greu „cineva a-l cerca mult să
să osteniască şi de-abiia să-l nemeriască, ca din varvari
să-l poată alege” 28 . Istoricul domn a căutat să demonstreze
pentru întâia dată că gradul de romanitate al
românilor este cu mult mai mare decât al celorlalte
popoare neolatine, idee care a fost preluată şi aprofundată
de Şcoala Ardeleană şi edificată de istoriografia
secolului al XX-lea.
În contrast cu acestea, Dimitrie Cantemir afirmă
că neamul romano-moldo-vlahilor „de-i vom căuta
cea mai pre urmă vărstă (de când adecă Traian împăratul
din Roma, împărătiasa cetăţilor, alegând cetăţeni
romani în Dachiia i-au trecut), îl vom afla de pe
anul tocmirii firii omeneşti 107 să fie început”, deci cu
mult mai vechi decât celelalte popoare ale Europei, al
căror început îl pune de abia în secolul al V-lea, după
aşezarea migratorilor 29 , ceea ce este şi adevărat.
Pentru urmaşii coloniştilor lui Traian din Dacia a
urmat, după savantul european, o perioadă de prefaceri,
de naştere a unui popor nou, ce va fi cunoscut
sub numele de vlahi, adică români. În această perioadă
25
Ibidem, p. 220.
26
Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldovlahilor,
în idem, Opere. Vol. I, texte, cronologie, glosar, referinţe
critice şi introducere de Stela Toma, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 2003, pp. 886-887.
27
Ibidem, p. 882.
28
Ibidem.
29
Ibidem, pp. 883-884.
s-a produs, după eruditul domn, „schimbarea sau mai
adevărată tălmăcirea numelui Dachiia în Valahia”.
„Multă vreme toate trei ţărâle pomenite” 30 , adică
Ardealul, Ţara Muntenească şi Moldova, au stat „supt
o stăpânire şi un singur domn” 31 . Abia în timpul lui
Radu-Vodă Negru şi a lui Dragoş-Vodă, Valahia s-a
împărţit, după Dimitrie Cantemir, în două, în care
„partea Valahii cea mai mare, de pe apa Moldova [...]
s-au numit Moldova, singura Ţara Muntenească cu
numele Valahii rămăind” 32 .
Ca unul din cei mai erudiţi oameni din Europa de
la începutul secolului al XVIII-lea, domnitorul erudit
îşi expune întreaga concepţie despre caracterul unitar
al locuitorilor vechii Dacii în chiar titlul lucrării sale,
intitulată Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor,
scrisă în 1717. Aceasta este considerată una dintre
scrierile sale cele mai documentate. Titlul lucrării
reproduce sintetic întreaga istorie a evoluţiei originii
românilor şi a limbii lor, în care romanii „sînt moşii,
strămoşii noştri, ai moldovenilor, muntenilor, ardelenilor
şi a tuturor, oriunde să află, [...] şi limba cea
părinţască (care din româniască sau lătinească iaste)
nebiruit martur ne iaste” 33 .
Lucrările lui Miron Costin şi ale lui Dimitrie
Cantemir, care reprezintă în lumea spirituală de
atunci un factor hotărâtor în demararea formării
conştiinţei de neam, au produs ecouri şi prin cabinetele
diplomatice ale marilor puteri, ele fiind destinate
acestora şi, totodată, cerute de acestea. „Credinţa în
latinitate şi preţuirea nobleţei de origine i-au fost
poporului român, susţine, pe bună dreptate, istoricul
Gh. Platon, ajutor mântuitor în împrejurări care n-au
seamăn, poate, în istoria lumii” 34 .
Pe fondul discuţiilor generate de dezmembrarea
Imperiului Otoman, anticipată încă de către Dimitrie
Cantemir, care a şi scris Istoria creşterii şi descreşterii
Imperiului Otoman, Rusia propunea, în cadrul
tratativelor de la Nemirov (Polonia) din 1736, ca
Moldova şi Ţara Românească să fie unite într-un „stat
independent sub garanţia Rusiei” 35 . Transilvania era
deocamdată lăsată deoparte, fiindcă strategii ruşi nu
doreau să supere Austria. Problema a fost reluată în
1770, motivându-se de data aceasta constituirea din
30
Ibidem.
31
Ibidem, p. 1221.
32
Ibidem, p. 1229.
33
Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 987.
34
Gh. Platon, „Ideea Daco-României în conştiinţa generaţiei
de la 1848. Geneză şi continuitate”, AIIA, Iaşi, XIV, 1977, p.
335.
35
Veniamin Ciobanu, „1699-1815”, în România în relaţiile
internaţionale. 1699-1939, Iaşi, 1980, p. 30.
– 197 –