aici - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

nici o trimitere, fără nici o aluzie la istorie. Nimic nu
i-a stârnit interesul. Accidental, află informaţii despre
documentele păstrate în Arhiva Senatorilor, pe care
le punea la dispoziţia celor interesaţi. Într-un discurs
ţinut la Academia Română 9 , Nicolae Iorga îl amintea
ca fiind primul român care adusese vestea privitoare
la fondurile arhivistice de la Chişinău. Dar nimeni nu
cercetase arhivele şi bibliotecile Basarabiei, la fel cum
nu se interesase de materialul folcloristic 10 . O făcea
tardiv Vasile D. Moisiu, culegând obiceiuri şi datini
despre nunţi, botezuri, înmormântări. Lipsa studiilor
lingvistice, lămuritoare în nenumărate îndoieli asupra
limbii, devenise un handicap în combaterea ofensivei
ideologice ruseşti. Când limba moldovenilor de peste
Prut era studiată de celebrul filolog Weigand, fin
cunoscător al nuanţelor şi sensurilor cuvintelor româneşti,
mediile intelectualilor din Regat păreau imune
la astfel de cercetări de teren 11 .
Zamfir C. Arbure publica în 1897, la o editură
neînsemnată din provincie, broşura autobiografică
În temniţă 12 . Finalul introducerii vorbeşte de suferinţa
celui care, în 1873, pleca în exil în Elveţia şi care
decidea peste şase ani să se stabilească în România. Îi
apărea atunci ca singura soluţie acceptabilă. Regretele
însă nu întârziau să apară. Şederea în Regat a reprezentat
un efort continuu al solitudinii, deplângerea
unei inadaptabilităţi cronice, fără amici şi prieteni,
cu gândul mereu la tinereţea petrecută în Rusia şi
Basarabia. E testamentul tragic al unui destin adus la
cunoştinţa contemporanilor fără nici un menajament:
„Dumnezeu să păzească pe copiii voştri de a deveni
supuşi ruşi, pentru ca copiii voştri să nu-şi blesteme
părinţii care i-au născut robi ai pravoslavnicei Rusii” 13 .
Menţiunile lui Zamfir C. Arbure preschimbau rostul
amintirilor. Ele nu mai aparţineau unei conştiinţe, nu
mai erau păstrate într-un sertar, transformându-se
într-o voce publică. Abandonau tăcerea pentru a mişca
o societate absolut imună la strigătele conaţionalilor.
Ca şi în cazul lui Constantin Stere, lumea românească
9
Nicolae Iorga, Însemnătatea ţinuturilor de peste Prut.
Comunicare ţinută în şedinţa Academiei de la 12 mai
1912, în Nicolae Iorga, Neamul românesc din Basarabia.
Vol. II. Ediţie îngrijită, note, comentarii şi bibliografie
de Iordan Datcu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale
Române, 1997, p. 67.
10
I. Licea, Scriitorii ruşi despre literatura noastră, In
„Neamul românesc literar”, nr. 45-46, 25 noiembrie, p.
719.
11
Vasile D. Moisiu, Ştiri din Basarabia de astăzi. Cu o
introducere de Dumitru Furtună, Bucureşti, Editura şi
Institutul de Arte Grafice „C. Sfetea”, 1915, p. 149.
12
Zamfir. C Arbure, În temniţă, Craiova, Institutul de
Editură Rallian şi Ignat Samitca, 1897.
13
Ibidem, p. 8.
l-a privit cu neîncredere, lipindu-i imaginea nihilistului
convins, a cărui prezenţă putea periclita liniştea
şi siguranţa Regatului. Prejudecata a fost mai presus de
raţiune, biruind ultimul dram de înţelegere. Nici D.C.
Moruzi nu înţelegea de ce mişcările naţionaliste, nu
doar din Basarabia, ci şi din Polonia erau luate drept
înscenări ale revoluţionarilor sau ale reacţionarilor 14 .
Notele intime admiteau precaritatea informaţiilor
referitoare nu doar la Basarabia, ci chiar şi la „Colosul
de la Nord” 15 . Pregătindu-se pentru un voiaj în Rusia,
în anul 1912, Radu D. Rosetti constata că singurele
informaţii pe care le avea la îndemână erau impresiile
de călătorie ale unui contemporan, G. Flaişen, publicate
abia cu un an în urmă, în 1911 16 , şi rapoartele
comisiilor militare trimise în Rusia pentru achiziţionarea
unor cai necesari armatei române. Fireşte, literatul
nu stăpânea şi nu era la curent cu bibliografia, e
adevărat săracă a subiectului, dar trasa un orizont de
aşteptare, în mare măsură corect. Cu doar câţiva ani
înainte, Nicolae Iorga îşi publicase impresiile călătoriei
făcute în Basarabia. La finalul volumului menţiona
trei autori care se arătaseră preocupaţi de provincia
ţaristă: I.H. Zucker, I.G. Kohl şi D.C. Moruzzi. Dintre
aceştia doar ultimul era cunoscut în publicistica de
la noi. Ajuns la graniţă, Radu D. Rosetti remarca pe
peronul gării din Ungheni: „Ce puţin timp i-ar trebui
armatei duşmane, la caz de izbândă, să intre în a doua
capitală a ţării!” 17 . Dar, interesant şi sugestiv totodată,
Chişinăul sau vechile cetăţi nu s-au regăsit pe itinerarul
călătoriei. Cu şapte ani în urmă, Nicolae Iorga
lua o fărâmă de piatră din cetatea Hotinului pentru
a o duce „acasă la românii liberi” 18 . Pentru Radu D.
Rosetti ar fi fost îndeajuns de a citi lucrarea lui Iorga,
publicată în 1905. De ce nu a făcut-o Nu suntem în
măsură să judecăm, însă putem observa că, în ciuda
redescoperirii Basarabiei, interesul rămânea minimal.
Chiar şi încercarea lui D.C. Moruzi de a spune o
poveste 19 , e adevărat tristă, mascată în romane, dar şi
în articole de presă 20 nu a suscitat curiozităţi.
14
D.C. Moruzi, Ruşii şi românii, Bucureşti, Editura Institutului
de Arte Grafice „Minerva”, 1906, pp. 12-13.
15
Radu D. Rosetti, Prin pravoslavnica Rusie. Note de călătorie,
Bucureşti, Cultura Naţională, 1923, p. 8.
16
G. Flaişen, O excursiune prin Rusia, Bucureşti, Tipografia
profesională Dim. C. Ionescu, 1911.
17
Radu D. Rosetti, op. cit., p. 13.
18
Nicolae Iorga, Neamul românesc din Basarabia, 1905, p. 32.
19
D.C. Moruzi, Înstrăinaţii. Studiu social în formă de
roman (1854-1907), Vălenii de Munte, Editura Tipografiei
„Neamul românesc”, 1910; vezi şi Pribegi în ţară
răpită. Roman social basarabean, Iaşi, Institutul de Arte
Grafice N.V. Ştefăniu & Co., 1912.
20
D.C. Moruzzi, Chişinăul, In „Mişcarea”, nr. 69, 29 martie
1912, pp. 1-2.
– 158 –