aici - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

piedica principală în calea aderării Turciei la alianţa
antirusească din 1812..., cauzele acestea fiind mult mai
profunde, nici pentru anexarea Basarabiei de către Rusia
nu se poate afirma că Moruzeştii ar fi vinovaţi” 11 .
După cum a demonstrat Nicolae Iorga, urmat de Gheorghe
Bezviconi: „Multe fabule s-au născocit în cursul
veacului asupra Moruzeştilor; sunt chiar „dovezi” incontestabile,
dar pacea de la Bucureşti arată egoismul
şi nestatornicia lui Napoleon, nu însă trădarea Moruzeştilor,
care, ca şi basmele despre scrisori ascunse, s-a
creat de duşmanii lor din Fanar” 12 .
Reieşind din materialul documentar cunoscut şi
din activitatea politico-diplomatică a celor trei membri
ai familiei Moruzi, putem concluziona că scopul
lor suprem a fost menţinerea în aria privilegiilor oferite
fanarioţilor de către Poarta Otomană şi dobândirea
multrâvnitului tron al Principatelor, care conferea un
inegalabil statut de influenţă economică şi politică.
* * *
Dimitrie Moruzi aparține unei strălucite familii fanariote
cu rădăcini din Trapezunt 13 . Deși numele de
Moruzi apare în secole mai vechi, despre o continuitate
a familiei se poate vorbi din secolul al XVII-lea.
Atunci primii membri ai familiei s-au stabilit la Constantinopol,
unde, dovedind calități multiple, mai ales
diplomatice, timp de mai bine de un secol, au jucat un
rol important pe scena politică a Imperiului Otoman.
După 1821, au jucat un rol mai puțin important decât
înainte în viața economică, politică sau socială din
Grecia, România, Franța sau alte țări.
Doar doi reprezentanţi ai familiei Moruzi au reuşit
să devină domnitori ai Principatelor Române: Constantin
(decedat la 22 martie 1788) şi fiul său – Alexandru
Moruzi: de trei ori domn al Moldovei (1792-1793;
1803-1806, 1806) şi de două ori domn al Ţării Româneşti
(1793-1796; 1799-1803). Astfel încât Al. Moruzi
are meritul de a fi dobândit una dintre cele mai prestigioase
funcţii, în care s-a manifestat onorabil şi, per ansamblu,
în conformitate cu interesele Porţii Otomane.
Cu toate că acţiunile şi comportamentul său denotă
atât tendinţe francofile, cât şi filoruse, totuşi, la
începutul ostilităţilor ruso-otomane din 1806-1812,
11 Ibidem, p. 250.
12 Gh. Bezviconi, Manuc-bei. Ed. a II-a. Chişinău, 1938, p. 25;
N. Iorga, Alte lămuriri despre veacul al XVIII-lea după izvoare
apusene. Luarea Basarabiei şi Moruzeştii, în AARSMI. Seria
II, tom. XXXII. 1910-1911. Memor. Secţ. istorice. Bucureşti,
1911.
13 Φλ. Μαρινεσκου, Η Τραπεζουντιακη οικογενεια Μουρουζη.
Γενεαλογικη μελετη. Θεσσαλονικη, 2011.
el şi-a afişat fidelitatea faţă de Sublima Poartă. Şi doar
invazia, urmată de ocupaţia militară rusă l-a împiedicat
să revină în scaunul Moldovei.
De regulă, atunci când se menţionează în istoriografie
despre „cazul Moruzi” la 1812, se utilizează noţiuni
intens vehiculate precum „trădare” şi „fraudă”,
care îi sunt atribuite anume acestui membru al familiei
Moruzi – Dimitrie (1768-1812), fără a se face o
amplă interpretare obiectivă a „vinovăţiei” sale 14 . Până
în prezent, continuă să planeze incertitudinea asupra
existenţei unei scrisori adresate sultanului de către Napoleon
şi ascunse de către fraţii Moruzi 15 . Deşi, aşa
cum s-a exprimat istoricul Armand Goşu, avem de a
face cu două probleme: pe de o parte, cea a „trădării”
Moruzeştilor, iar pe de altă parte, a „vinovăţiei” lor în
anexarea de către Rusia a Basarabiei, cele două chestiuni
nu pot fi în întregime separate una de alta, dar nici
nu trebuie comasate şi confundate 16 .
În cele ce urmează, vom prezenta o analiză sumară
a argumentelor „pro” şi „contra”, în virtutea cărora
poate fi apreciat rolul diplomatic şi ponderea acţiunilor
lui Dimitrie Moruzi în contextul problemei basarabene,
atunci când, fiind în serviciul Imperiului Otoman,
servea Rusia.
Dimitrie s-a născut în 1768 la Constantinopol.
Era fiul domnului Moldovei Constantin și Smaragdei
Sulgearoglu. Tatăl său a fost domn al Moldovei
între 1777 şi 1782, fratele lui Alexandru a fost domn
de cinci ori în ambele țări române (de trei ori în Moldova
și de două ori în Țara Românească), frații lui
Gheorghe și Panaiotis au fost mari dragomani. Dintre
urmașii lui, un nepot (de frate), Constantin, a fost
mare dragoman, iar un altul, Nicolae, frate cu Constantin,
a deținut funcția de dragoman al flotei, fiind
ultimul grec care a ocupat această funcție.
În acele vremuri (până la 1821), pentru cineva cu o
funcție importantă era un lucru destul de neobișnuit
ca să moară de moarte naturală. Toate aceste persoane
sus-menționate, dacă nu au fost executate de turci sub
acuzația de trădare, au suferit, cel puțin, exilul sau trimi-
14 În cartea sa Histoire des états balkaniques jusqu’en 1924
(Paris, 1924), Nicolae Iorga răstoarnă categoria de trădare
de care erau acuzați membrii familiei Moruzi, caracterizând
drept „mituri” aceste acuzații – vezi mai ales pp. 162-163.
Același autor s-a ocupat în mod special cu cedarea Basarabiei
în 1812. Vezi: N.Iorga, La vérité sur le passé et le présent
de la Bessarabie (București, 1931), capitolul IV cu titlul
„L’annexion de 1812, le régime russe d’un siècle et la déliverance”,
mai ales pp. 35-40.
15 Scurtu Ionel, Răpirea Basarabiei, In Literatura şi Arta, nr. 25
(3486), 21 iunie 2012, p. 2.
16 A. Goşu, Pacea de la Bucureşti şi Moruzeştii, în Naţional şi
universal în istoria românilor. Bucureşti, 1998, p. 366.
– 55 –