aici - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

nale au fost încălcate de acesta. San-Stefano nu putea
reprezenta altceva decât o serie de termeni preliminari,
valabili până la un tratat european final 24 . Dezacordul
unor cabinete europene în legătură cu înfiinţarea
marelui principat autonom bulgar a determinat
repunerea în discuţie a păcii de la San Stefano. La 6
martie 1878, Andrássy, cancelarul Imperiului Austro-
Ungar, a cerut în mod oficial convocarea unui congres
european al marilor puteri, care să revizuie tratatul
semnat între ruşi şi otomani. Diplomaţia vieneză era
indignată de faptul că Rusia nu a respectat prevederile
Tratatului de la Budapesta din 15 ianuarie 1877,
referitor la ocuparea Bosniei şi Herţegovinei de către
Austro-Ungaria. Totodată, crearea unui mare stat
bulgar în Balcani ar fi lezat interesele imperialiste în
regiune ale Vienei 25 .
Ciocnirea de interese între Anglia şi Rusia în
„problema orientală” a căpătat forma unui dezacord,
ele devenind principalele antagoniste până la
Congresul de la Berlin. Paralel cu intensa activitate
în scopul anulării înţelegerii ruso-otomane de la San
Stefano, Marea Britanie a continuat pregătirile de
război, şi-a sporit flota din Mediterana Orientală, a
mărit contingentele de rezervişti şi a ameninţat că-şi
va retrage ambasadorul de la Petersburg, măsuri care,
formal, vizau intimidarea Rusiei. Demisia ministrului
de externe Derby şi înlocuirea sa cu lordul Salisbury
au favorizat apropierea anglo-rusă în privinţa semnării
unei noi păci europene. Anglia susţinea ca toate clauzele
Tratatului de la San Stefano să fie supuse discuţiei
în congresul concertului european, iar Rusia, de acord
cu întrunirea acestuia, insista ca el să se concentreze
doar asupra problemelor din cuprinsul tratatului de
pace care interesau puterile europene, excluzându-se
cele circumscrise relaţiilor ruso-otomane 26 .
Imperiul german de după 1871, neafectat de
pacea de la San Stefano, chiar avantajat de clauzele
sale comerciale, s-a angajat din plin în aplanarea diferendelor
dintre Viena şi Petersburg. Deşi păstrase
o neutralitate binevoitoare, odată cu noul ministru
de externe, Waddington, Franţa se orientează spre
Anglia şi câştigă treptat încrederea lui Bismark. Diplomaţia
franceză era predispusă semnării unui nou tratat
european, fiind nemulţumită de prevederile păcii de la
San Stefano, care a anulat aproape tot ce s-a hotărât la
Congresul de la Paris cu privire la Balcani, unde ea a
24
S.K. Pavlovitch, Istoria Balcanilor, 1804-1945, Iaşi,
2002, p. 112.
25
Istoria diplomaţiei, vol. III, p. 59.
26
B. Jelavich, Istoria Balcanilor. Secolele al XVIII-lea şi al
XIX-lea, Iaşi, 2000, p. 318.
jucat rolul de arbitru. Prin ieşirea Bulgariei la Marea
Egee, interesele franceze erau periclitate în zona Mării
Marmara, Constantinopol, în Siria şi Egipt, fapt
pentru care a declarat Tratatul de la San Stefano ca
fiind „inadmisibil” 27 . Italia, la rândul ei, nu a protestat
şi nu a ridicat pretenţii în prima perioadă după San
Stefano, dar în ajunul Congresului de la Berlin s-a
apropiat de punctul de vedere englez 28 .
În acest timp, diplomaţia românească a protestat
vehement împotriva prevederilor din tratat şi a
utilizat toate resursele pentru a-şi face cunoscută
cauza în cercurile politice din Europa cu privire la
recunoaşterea independenţei, a păstrării integrităţii ei
teritoriale şi a participării României la viitorul congres
european. M. Kogălniceanu a trimis, la 25 februarie/
8 martie, o circulară agenţilor diplomatici români din
străinătate, însoţită de un memoriu cu explicaţii istorice,
politice şi economice asupra Basarabiei, spre a fi
înmânat marilor puteri, cărora să le solicite admiterea
României la noul congres european. Pe 2/14 martie,
ministrul de externe român anunţa Viena că armatele
ruse au trecut la ocuparea militară a sudului Basarabiei
şi, ca să salveze regiunea românească anexată, guvernul
l-a trimis pe Ion Ghica în capitala austriacă, pentru
a obţine acordul monarhiei habsburgice în această
problemă. Activitatea diplomatică a trimişilor speciali
în capitalele europene, Ion Ghica şi Dimitrie A.
Sturza, ultimul la Budapesta, pentru a schimba atitudinea
marilor puteri în privinţa României nu s-a soldat
cu succes. Trataţi ca simpli agenţi diplomatici ai unui
stat a cărui suveranitate nu fusese recunoscută, ei nu
aveau autoritatea necesară pentru a angaja acţiuni de
amploare. Marile puteri apreciau convenţia cu Rusia,
proclamarea independenţei şi participarea României
în războiul ruso-româno-turc ca acţiuni care depăşeau
garanţia colectivă a Europei.
Relaţiile României cu Imperiul Rus au cunoscut şi
alte motive de temporară încordare. Ele au pornit din
dorinţa Petersburgului, formulată la 25 februarie/9
martie, de a încheia o convenţie militară românorusă
privind tranzitarea teritoriului românesc de către
armata rusă ocupantă a Bulgariei. Dorinţa decurgea
din prevederile Tratatului de la San Stefano, iar
guvernul de la Bucureşti s-a arătat extrem de reticent.
A urmat un protest al premierului I.C. Brătianu şi
al ministrului de externe M. Kogălniceanu, la 12/24
martie, împotriva articolului 8 din tratat, în care se
27
N. Ciachir, Istoria popoarelor din Sud-Estul Europei
în epoca modernă (1789-1923), ediţia a II-a, Bucureşti,
1998, pp. 319-321.
28
Ibidem, p. 321.
– 133 –