aici - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

că în epocă Germania era principala putere europeană.
Lucrările au durat între 1/13 iunie şi 1/13 iulie 1878,
fiind prezidate de cancelarul Bismark, asistat de
ministrul de externe german şi ambasadorul german la
Paris. Celelalte şase mari puteri europene participante
– Regatul Unit, Austro-Ungaria, Franţa, Imperiul
Otoman, Italia, Imperiul Rus – au fost reprezentate
de câte trei delegaţi, cu excepţia Italiei, care avea doar
doi. România şi Serbia ca state beligerante nu au fost
admise cu drepturi depline la lucrările Congresului,
în virtutea argumentului că nu le era recunoscută
independenţa. După mai multe consultări, delegaţiilor
României, Serbiei şi Greciei li s-a aprobat participarea
cu vot consultativ la şedinţele unde vor fi discutate
interesele lor. Scopul acestui for al marilor puteri
europene al timpului era, cum mărturisea Bismarck,
de a supune opera de la San Stefano liberei discuţii a
guvernelor semnatare ale tratatelor din 1856 şi 1871,
precum şi de a asigura pacea „printr-o înţelegere
comună şi pe baza unor noi garanţii” 45 . Or, după cum
au decurs lucrările, marile puteri au fost preocupate
mai mult de propriile interese.
Ajungându-se la problemele statelor balcanice,
a intrat în discuţie şi situaţia României. Cu toată
opoziţia ţărilor participante, Carol I decide totuşi să-i
trimită la Berlin pe M. Kogălniceanu şi I. C. Brătianu,
deşi îşi exprima convingerea că niciuna dintre marile
puteri nu va susţine România. Delegaţia română avea
instrucţiuni precise să persevereze şi să reziste la toate
sugestiile privind orice tranzacţie în problema Basarabiei,
iar dacă se va decide la congres „spolierea României”,
reprezentanţii ei trebuiau să protesteze energic,
aceasta fiind singura cale de urmat, în deplin acord
cu voturile parlamentului român. Sosiţi la Berlin,
reprezentanţii României au insistat zadarnic, încă
din prima zi, să fie admişi la lucrările congresului. Ei
au reuşit doar câteva întrevederi cu plenipotenţiarii
marilor puteri spre a le capta bunăvoinţa, dar nu
au primit decât asigurări platonice de simpatie.
Reprezentanţii Franţei şi Italiei l-au sfătuit pe
Brătianu să pregătească opinia publică românească să
suporte şocul deciziilor luate la congres.
La 12/24 iunie, delegaţia română a prezentat un
memoriu cancelarului Bismark, conţinând principalele
probleme pe care România le înainta spre dezbatere
şi aprobare congresului. Cele cinci revendicări prevedeau:
integritatea teritorială; teritoriul României să nu
constituie loc de retragere pentru armata rusă; luarea
45
http://foaienationala.ro/marea-britanie-romaniacongresul-de-pace-de-la-berlin-1878
în stăpânire a gurilor Dunării cu insulele respective,
inclusiv insula Şerpilor din Marea Neagră; primirea
unei despăgubiri de război proporţională cu numărul
ostaşilor români participanţi în război; recunoaşterea
independenţei şi neutralităţii României de către
marile puteri.
Congresul de la Berlin a dezbătut problema românească
în două şedinţe. Pe 17/29 iunie, după ce au fost
audiaţi delegaţii Greciei, lordul Salisbury propune să
se decidă dacă reprezentanţii României vor fi audiaţi,
deoarece „Înalta Adunare, după ce [i-]a ascultat [pe]
delegaţii unei naţiuni care reclamă provincii străine,
ar acţiona echitabil să[-i] audă pe reprezentanţii unei
ţări care cer să păstreze ţinuturi care-i aparţin” 46 .
Bismark, profitând de calitatea sa, a încercat o digresiune,
afirmând că reclamaţiile delegaţilor români ar
putea complica „buna înţelegere”. Pusă la vot, propunerea
lui Salisbury de a primi delegaţia română într-o
şedinţă a fost acceptată, fiind sprijinită de Waddington,
Andrassy şi reprezentantul Italiei, Corti, ultimii
doi invocând precedentul cu delegaţia Greciei. La
aceeaşi şedinţă Gorceakov afirmase că el nu se opune
admiterii diplomaţilor români, dar preciza că „observaţiile
delegaţilor români nu pot decât să mărească
dificultăţile discuţiei” 47 .
Problema audierii plenipotenţiarilor români la
congres a constituit subiectul celei de-a doua şedinţe,
din 19 iunie/1 iulie 1878, când Radowitz, secretarul
general al Congresului, i-a introdus la lucrări pe cei
doi miniştri romani, iar Bismarck, presedintele lucrărilor,
s-a ridicat, a întins mâna delegaţilor români şi i-a
invitat să-şi prezinte memoriul. Pentru prima data in
istoria sa, România lua parte în calitate de stat independent
la un congres european, rezervat în acele
timpuri doar marilor puteri ale continentului. Luând
cuvântul, M. Kogălniceanu, în calitate de istoric şi
diplomat, a expus concis şi documentat, într-o limbă
franceză impecabilă, drepturile României, insistând
ferm asupra caracterului lor legitim, istoric şi
naţional. Elocvenţa lui Kogălniceanu i-a impresionat
pe membrii şedinţei. În scurta sa cuvântare premierul
I.C. Brătianu a pledat de asemenea pentru cauza
independenţei şi respectarea integrităţii teritoriale,
precizând că acceptarea ruperii sudului Basarabiei de
la România ar spulbera încrederea naţiiunii române
în legitimitatea tratatelor internaţionale şi în principiile
dreptăţii absolute pe care ele le revendică. Cei
doi diplomaţi români au părăsit şedinţa congresului
46
Apud G. Ciorănescu, op. cit., p. 84.
47
Ibidem.
– 136 –