aici - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

dar şi ca pe o recompensă în lupta permanentă cu
redutabilul adversar geopolitic al Imperiului Rus –
Anglia, care „este gata să ne anihileze, să ne şteargă
de pe faţa pământului” 12 . În acelaşi timp, atitudinea
episcopului faţă de fosta administraţie şi poporul
român este ambiguă. Dacă transferul jurisdicţiei ecleziastice
este perceput în termeni neutri (fostul episcop
al Ismailului, Melchisedec, era prezent în catedrală),
atunci dominaţia românească este caracterizată drept
„străină” [чуждая власть], iar prevederile Tratatului
de la Paris sunt considerate o „violenţă” la adresa integrităţii
„corpului naţional” rus. Se pot însă urmări
şi unele elemente ale viziunii mai vechi a Rusiei ca
putere protectoare şi „civilizatoare” în regiunea balcanică
(aceste elemente persistă mai mult timp tocmai
în mediile ecleziastice tradiţionale). Astfel, deşi străin,
poporul român este şi „prieten” (дружественный), iar
acuzaţiile directe adresate guvernării române lipsesc.
Basarabia de Sud figurează şi ca o „provincie-model”
(oarecum, o reminiscenţă a rolului preconizat pentru
întreaga provincie la 1812). Ţinutul „reunit” este
perceput ca un „avanpost atât al poporului rus, cât şi al
bisericii ruse, un avanpost prin care poporul şi biserica
rusă intră în contact cu popoare de aceeaşi credinţă şi
de acelaşi sânge cu noi. După tine mai ales vor judeca
ele şi despre poporul rus, şi despre biserica rusă” 13 . În
fine, este reafirmată cu hotărâre misiunea de „apărare
şi protecţie” asumată de Rusia în raport cu „popoarele
creştine mai mici” din Balcani (listă care îi includea,
evident, şi pe români) 14 . Acest document este un
amalgam fascinant de teme tradiţionale şi moderne şi
marchează, probabil, apogeul „construirii simbolice”
a Basarabiei de Sud ca obiect al discursului imperial
rus. Legătura dintre strategiile de legitimare internă şi
politica externă a regimului imperial reiese cu destulă
claritate din această analiză sumară a „cuvântului”
episcopului Pavel.
2. Aspecte instituţionale
După retrocedarea Basarabiei de Sud către Imperiul
Rus, în 1878, noua unitate administrativă
(reunită într-un singur judeţ cu centrul la Ismail)
şi-a păstrat, pe parcursul întregii perioade de până la
1914, anumite particularităţi instituţionale şi legislative
care o transformau într-o „anomalie” în contextul
regimului ţarist. Poziţia funcţionarilor şi demnitarilor
ruşi faţă de „aberaţia administrativă” din Ismail era
destul de contradictorie şi echivocă, oscilând între
două extreme: tendinţa spre unificare şi centralizare
12
Ibidem, c. 2.
13
Ibidem, c. 8-9.
14
Ibidem, c. 9
administrativă (care presupunea lichidarea imediată
a legislaţiei române şi introducerea reglementărilor
imperiale în regiune) şi abordarea flexibilă faţă de
„legile româneşti”, care reieşea dintr-o atitudine pragmatică
şi relativ tolerantă faţă de diversitate la periferiile
imperiului. Tensiunea dintre cele două strategii
reflecta, de fapt, diferenţe fundamentale în percepţia
transferurilor instituţionale şi a adaptării acestora unui
context imperial aflat în plină evoluţie. Pe de o parte,
argumentul eficienţei şi raţionalităţii administraţiei
locale din Ismail, construită după model francez (prin
filieră românească), era destul de convingător pentru
a impresiona o mare parte a birocraţiei ruse locale şi
centrale. Pe de altă parte, cercurile birocratice afiliate
Ministerului de Interne insistau asupra uniformizării
imediate a legislaţiei şi lichidării oricăror vestigii ale
influenţei „naţionalizante” româneşti în regiune.
Astfel, relativa toleranţă a centrului faţă de diversitatea
instituţională se explică nu doar prin inerţia birocratică
a aparatului guvernamental rus, ci şi prin existenţa
unei diversităţi de opinii la nivelul facţiunilor concurente
din guvernul rus. Cazul „anomaliei” din judeţul
Ismail ne arată, în fapt, cât de mult depindea funcţionarea
statului rus de acest sistem de facţiuni şi grupuri
de interese, în raport cu care autocratul îşi asuma doar
rolul de arbitru. Chiar dacă interminabila polemică
referitoare la strategiile de integrare a Basarabiei de
Sud se explică şi prin inerţia birocratică de la centru,
se pare că „experimentul” din Ismail era perceput
în termeni favorabili de o parte a demnitarilor ruşi.
Toate aceste consideraţii erau complicate de factorul
extern şi de chestiunea problematică a loialităţii locuitorilor
din regiune, care figurau deschis în justificarea
„prudenţei” autorităţilor ruse în Ismail. Perspectiva
„iredentismului românesc” era un factor îndeajuns
de important pentru a tempera zelul centralizator al
Ministerului de Interne de la St. Petersburg.
Înainte de Primul Război Mondial s-au făcut
câteva încercări de a revizui statutul „excepţional” şi
structura instituţională „anormală” a judeţului Ismail,
însă toate au fost abandonate din raţiuni diverse. Cele
mai serioase discuţii în acest sens au avut loc, mai întâi,
imediat după retrocedarea sudului Basarabiei către
Rusia, în 1879-81, şi apoi în primii ani ai secolului al
XX-lea (1900-1901), când funcţionarii din Ministerul
de Interne au fost pe punctul de a-şi impune opinia
despre necesitatea înlocuirii instituţiilor române cu
cele imperiale. Eşecul acestor încercări a fost determinat,
printre altele, de un set de argumente expuse de
adversarii uniformizării legislative. Aceste argumente
pot fi clasificate în trei categorii: 1) raţionalitatea şi
modernitatea structurii administrative româneşti în
– 124 –