aici - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

cu convingerea că forumul european aprobase deja
cedarea sudului Basarabiei către Rusia.
La dezbaterea ce a urmat delegaţia rusă a respins
toate cererile României, începând cu „argumentul”
că în 1856 sudul Basarabiei a fost cedat Moldovei şi
nu României şi terminând cu „generoasa” lor ofertă
că Dobrogea reprezintă pentru statul roman o
despăgubire suficient de mare pentru cedarea sudului
provinciei basarabene. Deşi premierul britanic
Disraeli a propus păstrarea sudului Basarabiei de
către România, totuşi condiţionarea independenţei
României de îndeplinirea revendicărilor teritoriale
ale Rusiei a fost susţinută, cu anumite nuanţări, de
delegaţii celorlalte state. Gorceacov a replicat că
Rusia ţine foarte mult la cele trei judeţe, iar comerţul
Angliei pe Dunăre nu va suferi odată cu revenirea lor
la statul rus. Bismark a susţinut poziţia lui Gorceacov,
menţionând că, deşi acest teritoriu contează puţin
pentru Rusia, nu trebuie supărat ţarul care doreşte
sudul Basarabiei, cu atât mai mult că România va primi
o compensaţie corespunzăroare în cazul Dobrogei.
Considerând că românii au fost cam dur trataţi,
Waddingtom, Andrassy şi Corti s-au declarat pentru
reuniunea Dobrogei la România, propunând o extensiune
teritorială care includea şi oraşul Silistra. Ideea a
fost respinsă de Gorceacov sub pretextul că extinderea
ar leza interesele teritoriale ale Bulgariei 48 , stabilinduse,
în cele din urmă, ca frontiera româno-bulgară la
Marea Neagră să nu depăşească linia pe Mangalia.
Departe de a lua în consideraţie cerinţele delegaţiei
române şi împotriva aspiraţiilor româneşti, diplomaţii
europeni de la congres nu numai că au acceptat retrocedarea
celor trei judeţe basarabene Imperiului Rus,
ci, influenţaţi de Alianţa Universală Israelită, au
condiţionat recunoasterea oficială a independenţei
Românie cu diversiunea chestiunii evreieşti. După
cum s-a procedat şi cu Serbia şi Grecia, delegaţia
română a fost numai „auzită”, dar nu şi „ascultată”.
La trei zile după audiere, delegaţilor români li
s-a cerut să facă o declaraţie de supunere la deciziile
congresului, dar ei au refuzat. Nu au vrut să lege
interesele naţionale de deciziile marilor puteri, dictate
de „politica interesului şi egoismului care învinsese”
pe acea a dreptului, după cum sugestiv releva
Kogălniceanu. Fără să aştepte terminarea lucrărilor
congresului, Brătianu şi Kogălniceanu au revenit la
Bucureşti, aducând, deşi condiţionată de pierderea
Basarabiei de Sud şi impunerea unei modificări a
Constituţiei, vestea de acceptare a independenţei
48
D.P. Ionescu, op. cit., p. 126.
României şi de revenire a Dobrogei în vechile hotare
ale ţării. La 25 iunie/7 iulie ei i-au raportat principelui
Carol I că „pentru România nu rămâne altceva de
făcut decât să se supună lucrului inevitabil” 49 .
După o lună de tratative, negocieri şi deliberări, la
1/13 iulie 1878 reprezentanţii celor şapte puteri au
semnat Tratatul de pace de la Berlin, care modifica
sensibil prevederile celui de la San Stefano. Privitor la
situaţia popoarelor sud-slave erau rezervate mai multe
articole, care nu au luat în calcul toate doleanţele naţionale
ale acestora. Suprafaţa principatului autonom
al Bulgariei a fost micşorată simţitor, la 64.000 km 2 ,
creându-se totodată, la sud de Balcani, provincia
autonomă Rumelia, cu guvernator creştin numit
de sultan. Recunoaşterea formală a independenţei
Serbiei şi Muntenegrului a fost validată, ambelor
state reducându-li-se teritoriul pe care l-au obţinut la
San Stefano (Serbia a pierdut aproape jumătate, iar
Muntenegru, două treimi). Macedonia şi Tracia au
rămas în componenţa Imperiului Otoman, pe când
Bosnia şi Herţegovina au fost date spre administrare
Austro-Ungariei. Ultima era autorizată să dispună de
o garnizoană în sangeacul Novi Pazar, ce despărţea
Serbia de Muntenegru. Anglia, în baza înţelegerii
anterioare cu Poarta, primea spre administrare insula
Cipru, iar Grecia a realizat mici modificări de frontieră
cu otomanii 50 .
Mai multe articole ale noului act internaţional,
în special 43-55, se refereau la România. Retragerea
trupelor ruseşti prin teritoriul românesc, timp de un
an, era prevăzută în articolul 22 51 . Recunoaşterea independenţei
României, conţinută în articolul 43 52 , era
legată de îndeplinirea de câtre statul român a condiţiilor
expuse în următoarele două articole: a) eliminarea
tuturor restricţiilor religioase în exercitarea drepturilor
politice şi civile tuturor locuitorilor ţării (art. 44),
cuprinse în articolul 6 al Constituţiei din 1866; şi b)
„Principatul România retrocedează M.S. Împăratul
Rusiei porţiunea teritoriului Basarabiei, despărţită de
Rusia în urma Tratatului de la Paris din 1856” (art.
45.) În compensaţie, România urma să primească, prin
articolul 46, delta Dunării, insula Şerpilor şi Dobrogea
până la linia trasată de la est de Silistra, pe Dunăre,
până la Mangalia, pe coasta Mării Negre. Următoarele
zece articole reglementau delimitarea apelor pe
Dunăre, tranzitul de mărfuri prin România, atribuţiile
49
Ibidem, p. 128.
50
Documente... Războiul pentru independenţă, vol. IX, pp.
370-384; Barbara Jelavich, op. cit., p. 319.
51
Ibidem, vol. IX, p. 378.
52
Ibidem, vol. IX, p. 382.
– 137 –