aici - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

După mai multe momente de la sfârşitul secolului
al XIX-lea în care diplomaţia rusă găsise destule canale
de comunicare cu factorii decizionali de la Viena şi
Berlin, începutul secolului al XX-lea aducea, mai
ales după războiul ruso-japonez din primul deceniu,
o apropiere din partea Petersburgului faţă de state
precum Franţa şi Anglia. Primul pas avea să fie făcut
prin încheierea unui acord cu Anglia, pe 31 august
1907, moment care, ţinând cont de existenţa deja a
tratatului anglo-francez din 1904, contribuia la conturarea
unei alianţe între Rusia, Franţa şi Anglia îndreptate
împotriva celeilalte structuri politice importante
a Europei, clădită în jurul Austro-Ungariei şi Germaniei.
Obţinând prin această schimbare de strategie
sprijinul cercurilor politico-financiare interesate de
dezvoltarea comerţului cu spaţiul anglo-francez 1 ,
guvernul ţarist avea să ducă o politică deosebit de
activă în Balcani şi în Orientul Apropiat prin Aleksandr
Izvolski, ministrul de externe rus între 1906-
1910. Succesorul acestuia, Serghei Sazonov, cel care a
condus ministerul de externe din 1910 până în 1916,
era considerat, împreună cu predecesorul său, ca făcând
parte dintr-o o nouă generaţie de politicieni dornici
să promoveze interesele Rusiei împotriva Turciei şi
Austro-Ungariei 2 . În ciuda acestei intenţii, inventivitatea
sa politică îl va ajuta să încheie în septembrie
1908 la Buchlau un acord cu reprezentantul Austriei,
contele Alois von Aehrenthal, în urma căruia dubla
monarhie anexa Bosnia-Herţegovina conform deciziei
Congresului de la Berlin, în schimb ‒ urma să nu
reacţioneze la deschiderea strâmtorilor pentru navele
militare ruse 3 . Chiar dacă în aceeaşi perioadă avea
loc Revoluţia Junilor Turci, declanşată pe teritoriul
Macedoniei la 1908-1909, ea căpătă, prin forţa lucrurilor,
o dimensiune redusă, fiind depăşită de consecinţele
internaţionale ale înţelegerii ruso-engleze de
la Reval din iunie 1908 şi ale acordului ruso-austriac
deja amintit de la Buchlau din septembrie 1908 4 .
În tot acest timp, societatea românească trecea
prin situaţii cel puţin interesante şi, când spunem asta,
avem în vedere diferite manifestări care trădau încercări
fireşti de căutare a unei normalităţi, dar şi existenţa
unor spaime specifice mai degrabă altor secole.
Pentru un stat care avusese destule ocazii, pe parcursul
secolului al XIX-lea, să înţeleagă ce însemna o rapor-
1
Nicholas V. Riasanovsky, O istorie a Rusiei (trad. de Areta
Voroniuc), Editura Institutului European, Iași, 2000, p. 431.
2
Ibidem, p. 432.
3
Ibidem.
4
Gheorghe Cliveti, România și puterile garante. 1959-1878,
Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 1988, p. 258.
tare intolerantă la adresa celor de alte etnii, luările de
poziţie din iulie 1902 ale patriarhului ecumenic şi cele
din iulie 1904 ale ministrului educaţiei Spiru Haret
împotriva acţiunilor desfăşurate de ordinul călugăresc
Maicile de la Notre-Dame surprindeau cu siguranţă.
Reproşul că cele din urmă ar fi fost implicate în acţiuni
de propagandă antinaţională şi de prozelitism religios
arăta dificultatea desprinderii de o anumită epocă 5 .
Dacă astfel de manifestări ne fac să ne gândim că
avem un stat român ezitant în acțiunile sale publice,
după doar doi ani de la un eveniment neplăcut precum
cel amintit, guvernul de la Bucureşti punea în scenă un
întreg spectacol prin care dorea să marcheze 40 de ani
de domnie a lui Carol I şi care, în viziunea autorităţilor
române, nu trebuia să rămână unul doar al românilor.
Acesta fusese motivul pentru care expoziţia deschisă
la 6 iunie 1906 la Bucureşti, cu acelaşi prilej jubiliar,
fusese concepută ca una internaţională, la care fuseseră
invitate state precum Franţa şi Austro-Ungaria, dar
şi, deloc întâmplător, reprezentanţi din regiuni istorice
româneşti precum Bucovina, Transilvania, Basarabia,
Banat 6 . Nu știm dacă manifestările desfăşurate
în onoarea regelui la nivelul întregii ţări au dat sau nu
o anumită vigoare clasei politice româneşti, dar discuţiile
din cadrul parlamentului român din 1908-1909
cu privire la renunţarea la alianţa cu Puterile Centrale
şi revenirea la alianţa tradiţională cu Franţa atrăgeau
atenţia diplomaţiei europene asupra României. Nesusţinerea,
în cursul aceloraşi ani, a intenţiilor devenite
vizibile ale Austro-Ungariei în Bosnia devenea un
semnal clar în privinţa puţinei disponibilităţi pe care
guvernul condus de Ionel Brătianu o mai avea de a
respecta obligaţiile de aliat, destui dintre liderii europeni
gândindu-se deja la ziua în care România urma să
treacă de cealaltă parte a baricadei 7 .
Trecerea în noul secol aducea la St. Petersburg noi
lideri politici, din perspectiva cărora Rusia trebuia să
aibă o politică externă mult mai ofensivă. Din această
nouă direcţie în plan extern făcea parte şi pregătirea
acţiunilor ce urmau să se desfăşoare la Chişinău în
primăvara anului 1912, prin care guvernul ţarist intenţiona
sărbătorirea a o sută de ani de la anexarea Basarabiei.
În mod normal, o astfel de manifestare nu putea
să nu stârnească animozități şi comentarii în societatea
românească, nedepăşind însă anumite limite în condiţiile
în care state precum Franța, prin președintele
5
Catherine Durandin, Istoria românilor (trad. de L. Buruiana-
Popovici), Editura Institutului European, Iași, 1998, p. 153.
6
Gabriel Badea-Păun, Carmen Sylva, Editura Humanitas,
București, 2007, p. 239.
7
Catherine Durandin, op. cit., p. 153.
– 148 –