aici - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

Verussi” 46 . Era un gând păstrat în amintirile personale,
fără rezonanţă în sfera publică, dar nu dintr-o
temere ori vreo strategie a semnatarului. La momentul
potrivit, academicianul nu ezita să vorbească despre
uitarea ce se lăsase peste ţara românească. Întocmirea
unui referat al operelor dramatice scrise de Constantin
Stamati-Ciurea, în vederea obţinerii unui premiu
din partea Academiei Române, îi prilejuia o tristă
reflecţie. Vorbind în faţa unui distins auditoriu, îşi
exprima părerile de rău, văzându-se obligat să ajungă
la concluzii pesimiste: „[…] foarte rar ne mai este dat
astăzi să auzim ecouri, chiar palide şi depărtate, din
acea parte locuită de români şi fiecare cuvânt românesc
ce ne vine de acolo aduce inimii noastre o îndoită
mulţumire” 47 . Erau cuvinte rostite în anul 1889.
Basarabia nu putea concura însă cu mişcarea de
emancipare a transilvănenilor, aşa cum nici nu putea
să facă vorbire de un patrimoniu încărcat de istorie,
precum mănăstirile bucovinene. Zamfir C. Arbure
accepta această realitate, apreciind rolul jucat de biserica,
şcolile şi ziarele româneşti din Transilvania şi
Bucovina 48 în apărarea drepturilor istorice ale românilor.
Înţelegea că o provincie aflată la periferia imperiului
nu putea produce o cultură respectabilă, atâta
vreme cât „Rusia a rămas mult îndărăt de Europa” 49 .
Arbure invoca opresiunea politică drept scuză pentru
slaba dezvoltare a literelor basarabene.
Zona bucovineană s-a bucurat de un dram de şansă.
Literatura de călătorie aflase în pana lui T.T. Burada şi
A.D. Xenopol şansa unor recomandări convingătoare.
Plimbările acestora, cu ani buni înaintea celor întreprinse
de Nicolae Iorga, se concretizaseră în adevărate
reportaje istorice. Poveştile fragmentelor şi resturilor,
atâtea câte mai rămăseseră din zidirile în piatră, au
încurajat un alt mod de redescoperire a timpurilor
de demult. Gheorghe Ghibănescu era încredinţat că:
„Fiecare mănăstire din Bucovina îţi evocă alte pagini
din trecutul neamului şi dacă nici una nu-ţi evocă
mai adânci şi sfinte sentimente ca mănăstirea Putna,
în schimb contribuie fiecare la complexul sentimentului
din trecut, că după ce ai perindat toată Bucovina
cu toate ale ei tezauri vechi, simţeşti adânc ce rău s-a
46
Iacob Negruzzi, op. cit., p. 252.
47
Idem, C. de Stamati-Ciurea. „Opuri dramatice”, în op.
cit., p. 520.
48
Zamfir C. Arbure, O carte tipărită din ordinul M.S. Împăratului
Rusiei, Bucureşti, Tipografia ziarului „Lupta”,
1893, p. 6.
49
Idem, Centenarul înstrăinării Basarabiei. Intelectualii
ruşi. Spre sfârşitul autocraţiei. În triumful democraţiei
e eliberarea Basarabiei, In „Adevărul”, nr. 8134, 6 mai
1912, p. 1.
produs în sufletul tău de român prin ruperea acestei
ţări de la trupul nostru, ea fiind leagănul moldovenismului
pe aici” 50 . În Basarabia situaţia era cu mult mai
rea. Ştefan Ciobanu accepta că „multe din mănăstirile
şi schiturile Basarabiei au fost desfiinţate înainte
de 1812” 51 . Totuşi, înainte de anexare, se găseau
40 de mănăstiri şi schituri. Peste aproximativ cinci
decenii, mai funcţionau doar 10 mănăstiri şi 8 schituri
52 . Nicolae Popovschi oferea şi o lămurire, lăsând
să se înţeleagă că nu neapărat politicile ostile ruseşti
ar fi dus la distrugerea lăcaşurilor de cult. Interpetând
date preluate din arhive, Popovschi arăta că în 1812 se
găseau în Basarabia 775 de biserici parohiale, din care
doar 40 din piatră, iar restul din lemn 53 . Majoritatea
se aflau într-o stare precară. Şi starea mănăstirilor lăsa
mult de dorit. Pierdute prin păduri, o parte erau redescoperite
în preajma unirii 54 , fără a mai impresiona.
Într-un exerciţiu de sinceritate, se admitea că
„Basarabia e uitată. Nu e nici un foc care să ardă în
inimi. A trebuit să vie insolenta sărbătoare a răpirii,
pentru ca un comitet, compus din oameni de inimă
din Iaşi, să ia iniţiativa unei protestări, care la Iaşi va
avea poate vreo strălucire oarecare, iar în restul ţării va
fi un prea pitic foc de paie, care cu greu se va aprinde
şi se va stinge numaidecât” 55 . Credinţa semnatarului
trecea dincolo de orice amabilităţi. Ce doliu puteau
invoca românii, atâta vreme cât nu făcuseră nimic
pentru fraţii lor Mersese cineva prin satele basarabene,
încercase statul român să cultive prin acordarea
de burse tinerilor de peste Prut sentimentul
naţional Ce puteau pretinde românii că ştiau despre
zbuciumul ultimului secol, dacă referinţele se limitau
doar la câteva nume, precum şi la succintele informaţii
prezentate de „Viaţa românească” Părerea fusese
susţinută şi de D.C. Moruzi în 1906: „Da! E un zid
între noi şi fraţii noştri basarabeni! Zid mai puternic şi
mai de nepătruns decât zidul chinezesc, căci deşi nu e
clădit cu piatră şi ciment, e alcătuit de o parte de neşti-
50
Gheorghe Ghibănescu, O excursie în Bucovina, IV, In
„Opinia”, nr. 1574, 22 aprilie 1912, p. 1.
51
Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia
sub stăpânirea rusă, Chişinău, Editura Enciclopedică
„Gheorghe Asachi”, 1992, p. 22.
52
Alexandru Boldur, Basarabia românească, Bucureşti,
Tipografia „Carpaţi”, 1943, p. 76.
53
Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în
veacul al XIX-lea sub ruşi, Chişinău, Tipografia Eparhială
„Cartea Românească”, 1913, p. 13.
54
Ioan Dragu, Campania anilor 1916-1918. Pe urmele
bolşevicilor. Notele, impresiile, indiscreţiile unui ofiţer
român în Basarabia, Bucureşti, Editura librăriei H.
Steinberg, 1918, p. 98.
55
N. Cantuniar, Basarabia, In „Ramuri”, nr. 10, 15 mai
1912, p. 297.
– 161 –