aici - Asociatia Tinerilor Istorici din Moldova

la care s-a ajuns (conform logicii, festivităţile ar fi
trebuit să poarte un caracter preponderent militar sau
politic), N. Dobrescu arată că „biserica a fost adusă de
ruşi să dea binecuvântarea ei unui act care nu are în
sine nimic creştinesc – răpirea Basarabiei”.
Astfel stând lucrurile, oricine are dreptul să se
întrebe: „E românească biserica din Basarabia Acea
biserică care vine să dea binecuvântarea ei sfâşierii
neamului creştinesc – răpirea Basarabiei”.
Invocând rolul bisericii în rusificarea populaţiei
româneşti dintre Prut şi Nistru şi care servea drept
eşafod al autorităţilor ţariste, autorul aduce la cunoştinţa
publicului românesc activitatea dezastruoasă a
arhiepiscopului Pavel Lebedev, înscrisă pe coordonatele
vituperării fiinţei naţionale a creştinilor români
basarabeni. Acest lucru autorul îl face în baza informaţiilor
cuprinse în lucrarea lui N. Durnovo, Politica rusă
panslavistă în Orientul pravoslavnic şi în Rusia 4 , editată
în 1908, la Sankt Petersburg. Dezvăluind, în fond,
politica colonială ţaristă promovată prin intermediul
bisericii, N. Dobrescu conchide că rusificarea forţată
a bisericii din Basarabia nu a avut şi nu are un alt scop
decât înstrăinarea românilor de neamul lor prin ceea ce
e mai sacru, prin însuşi cuvântul lui Dumnezeu:
Straniu şi incalificabil lucru! Biserica, instituţia
divină, întemeiată pentru a aduce între oameni unire,
pace, dragoste, înfrăţire, să ajungă, graţie unor stăpânitori,
care nu ratează ocazia de a parada cu sentimentele
lor pravoslavnice, străină tocmai de neamul
care o formează, să ajungă, contrar năzuinţelor acestei
naţiuni, de a se ruga în graiul moştenit de părinţi, să
ajungă unealtă de asuprire şi înstrăinare a lui!
Nu ne îndoim că aceasta convine scopurilor politice
ale ruşilor, dar iarăşi, nu ezităm de a spune cât
mai tare că nu e lucru mai necreştinesc, mai osândit
de Dumnezeu şi mai urât de oameni decât să înjoseşti
lucrurile sfinte şi să le utilizezi pentru atingerea unor
meschine scopuri omeneşti.
Punem la dispoziţia domniilor voastre şi alte
spicuiri din presa timpului.
[...] bucuria ruşilor pentru despoierea noastră, ruşii
se vor bucura în curnd, muscalii sălăşluiţi în muncă
românească şi pe pământ de lungă jertvă românească,
peste Prut. Se vor bucura cu liturghii de vlădici mari,
cu cântări de slavă în sunet de clopote, cu alaiuri de
oaste, cu clădiri de case înalte şi cu înălţare de statuie
purtând chipul celui dintăiu Împărat ce a stăpânit
4
Н.Н. Дурново, Русская панславистская политика на
православном Востоке и в России. М.: Тип. «Русская
печатня», 1908 г.
acolo, în săraca gospodărie moldovenească. Vor
mulţămi lui Dumnezeu, care, dacă este Dumnezeul
oştilor celor drepte, nu poate fi îngăduitorul jafurilor,
al cotropitorilor, al stăpânirilor în silă, al despărţirii
fratelui de frate; vor mulţumi Celui Bun, Blând, Drept
şi Îndelung-Răbdător pentru că acum o sută de ani au
smuls la ei partea Moldovei dintre Prut şi Nistru, supt
cuvânt că au biruit pe turci, ocrotitorii averii noastre
de pământ, pe care n-aveau voie să şi-o iea ei singuri, cu
atâta mai puţin s-o arunce altora.
De o sută de ani poporul moldovenesc de acolo
stă supt biciu, şi lumina învăţăturii celei adevărate, în
lmba strămoşească înţeleasă de oricine, n-o vede. De
o sută de ani biserica unde bâiguie sloveneşte popa cel
străin ori înstrăinat e mută pentru sufletul Basarabeanului,
şi şcoala primeşte pe copil cu vorbe care n-au
înţeles în urechea lui şi ori il resping în neştiinţă, ori îl
momesc la trufia cea proastă a lepădatului de neamul
său. De o sută de ani boierimea aproape toată şi-a uitat
de sângele ei ca şi al nostru, de mormintele ei moldoveneşti,
de datoria ei faţă de acest neam. De o sută de
ani peste trupul prins în lanţuri de fier stă vulturul cel
negru cu două capete lacome, şi două pliscuri ascuţite
rup din carnea noastră. Să se bucure! 5
Sau:
[...] la Chişinău,unde stă guvernatorul Basarabiei
şi Vlădica rusesc, care blastămă vorba şi cartea românească,
s-au purtat prapurele pe stradă, s-au întins
mese pentru mâncare şi băutură fără plată, ca la
pomana morţilor.
Slobozi sunt dumnealor, muscalii, să-şi tragă clopotele,
să-şi primbe prapurele şi să-şi facă şi pomană
înainte de a-şi da obştescul sfârşit. Vor uşura românilor
înmormântarea străinilor care i-a biciuit, i-a
stors şi i-a umilit.
Noi, din partea noastră, am înţăles altfel. S-au
făcut slujbe pe la biserici pentru toţi ai noştri cari, pe
pământul furat, au muncit şi au adus jertfe fără să li se
ţie în seamă. S-a strâns lumea ca să audă cum, de două
ori, la 1812 şi la 1878, creştinul a luat de la creştin, prietenul
de la prieten, cel îndatorat de la cel care-l îndatorise
şi cel bogat de la cel sărman. Şi pe străzile oraşelor
celor mari fiecare trecător a fost rugat să dea câte ceva,
cât îl lasă puterea şi tragerea de inimă, pentru ca să poată
alcătui la Iaşi o casă în care să stea şi să afle hrană feciorii
de români din Basarabia, cari n-ar vrea să se adape de
tulburea învăţătură muscălească, ci de limpedea învăţătură
în graiul lor, la şcoala înaltă din Iaşi.
5
Neamul românesc pentru popor, anul al III-lea, 1912, Nr.
17, pp. 278-279.
– 172 –