ANUARUL ACADEMIC 2003-2004 - Facultatea de Teologie "Andrei ...

destul de evident că noile valori spirituale ca şi noile structuri politico-sociale şieconomice spre care se reorienta această parte de lume erau şi sunt consideratecategoric superioare celor vechi, superioritate afirmată adesea chiar în termenii„corectitudinii politice”, dincolo de orice drept la îndoială, nu doar de purtătorii decuvânt ai democraţiilor tradiţionale ci şi de mulţi dintre liderii de opinie români şichiar, în numeroase cazuri, de aproape întreaga opinie publică românească.Un astfel de caz, dintre cele mai notorii, în care opinia publică de la noi şi-aînsuşit aproape fără rezerve şi practic instantaneu una dintre opţiunile politicedominante ale democraţiilor evoluate îl reprezintă liberalizarea întreruperii sarciniila cerere. 1 Au existat, desigur rezerve şi chiar opoziţii, unele exprimate public,individual sau organizat, dar acestea au rămas marginale ori au fost marginalizate. 2Aşa se face că fenomenul avorţionist, debutat cu puterea unei exploziiimediat după decembrie ’89, îşi păstrează încă, după atâţia ani, o neîntreruptă şitragică actualitate. Evaluările de parcurs şi mai ales cele de la sfârşitul decadei auscos în evidenţă o situaţie demografică considerată deplorabilă până şi depromotorii liberalizării avorturilor, rata totală a fertilităţii (nr. total de copii pe careo femeie i-ar naşte pe parcursul perioadei fertile) estimată pe această perioadă estede 1,3 copii la o femeie, faţă de 2,1 copii, cât este rata de înlocuire a generaţiilor, şi1 Trebuie făcute două precizări importante. „Opinia publică” desemnează ceea ce se exprimă public,nu numai prin mass-media ci şi în orice spaţiu social – de exemplu birourile sau culoarele instituţiilorpublice, sau strada, evenimentele culturale sau religioase etc. Apoi, liberalizarea avortului, nu este unfenomen specific democraţiilor occidentale; de fapt, aşa cum se ştie, a fost promovat pentru primadată în istoria contemporană de către U.R.S.S., în 1920. Însă, opinia publică, românească şi nu numai,a identificat pur şi simplu interzicerea prin lege a avorturilor cu regimul comunist, orice punere îndiscuţie a liberalizării fiind descalificată ca nostalgie totalitaristă. O prezentare pe cât de documentatăpe atât de tendenţioasă a îmbrăţişării de către români/românce a practicii avortului în urmaliberalizării acestuia prin decretul 463/1957 şi a încercării ulterioare a statului socialist de a reluacontrolul asupra practicilor procreative ale cetăţenilor, la Gail Kligman, Politica duplicităţii.Controlul reproducerii în România lui Ceauşescu, Ed. Humanitas, 2000.2 Sumară prezentare a iniţiativelor, prea timide încă, de a opune rezistenţă culturală şi religioasămişcării pro-avort prin organizarea primelor forme de activităţi „pentru viaţă” (pro-vita), ne oferăLarisa Ciochină şi Constantin Iftime, O viziune asupra vieţii, Pro Vita Media, Bucureşti, 2003, cap.final, „Organizaţiile pro-vita”.182