ANUARUL ACADEMIC 2003-2004 - Facultatea de Teologie "Andrei ...

Spiritualitatea secolelor al IV-lea - al V-lea şi locul opereiSfântului Diadoh în cadrul eiIeromonah VASILICĂ BÂRZUO nouă înţelegere a Tradiţiei spirituale la izvoarele eiSecolele al IV-lea şi al V-lea reprezintă pentru creştinism perioada marilordefiniţii dogmatice, a cristalizării dogmelor trinitare, hristologice şi soteriologice,ce-şi găsesc expresia deplină în hotărârile celor două mari Sinoade, al III-lea şi alIV-lea Ecumenic. Ca un reflex al acestor cristalizări dogmatice, pe plan spiritual sedesfăşoară procesul marilor erezii de natură spirituală, messalianismul de originemesopotamiană, pelagianismul venit din Apus şi origenismul venit din Egipt,dispute şi erezii ce-şi trăiesc acum diferitele faze conflictuale şi doctrinare.Tendinţele spirituale promovate de aceste erezii şi disputele animate de ele înepocă, simultaneitatea şi problematica lor spirituală comună au creat un mediuspiritual complex cu o adâncă legătură interioară şi o interdependenţă profundă, încare se vor preciza trăsăturile viitoarei spiritualităţi răsăritene. Această legăturăinternă dată de fondul comun de idei dezbătute, ne face să percepem luptaantieretică şi dezbaterea teologică de precizare a spiritualităţii în cele din urmă cape un fenomen unic, unitar prin scopul urmărit, iar nu ca evoluţia separată a unorcurente şi şcoli de spiritualitate, aşa cum le-a definit în mod scolastic, în trecut,după trăsăturile lor specifice, teologia catolică contemporană 1 .Reevaluarea acestei înţelegeri de către chiar reprezentanţi ai teologieimoderne cu o viaţă duhovnicească autentică, fie catolici ca benedictinul GabrielBunge, fie ortodocşi ca Ieromonahul Alexandre Golitzin, evidenţierea de cătreaceştia tocmai a defectelor acestei încadrării scolastice în diferite “şcoli” sau“curente” de spiritualitate ale scrierilor patristice duhovniceşti, ne permite să1 Irene Hausherr, Les grand curents de la spiritualité orientale, OCP, 1 (1935) p. 116, a definit înmod scolastic “după presupoziţii psihologice”, “scopuri şi mijloacele folosite pentru a atinge acestescopuri”, diferitele şcoli şi curente de spiritualitate, accentuând mai mult, e drept şi din considerentedidactice, pe deosebirile şi diversitatea şcolilor istorice de spiritualitate. Acest fapt a dus latransformarea studiului patristic în critică istorico-filologică de identificare a apartenenţei operelorduhovniceşti la unul sau altul dintre curentele predefinite, cu falsificarea adeseori a înţelesuluiautentic al operei prin plasarea sa într-un context istoric şi literar impropriu.201