ANUARUL ACADEMIC 2003-2004 - Facultatea de Teologie "Andrei ...

Persoana ca mod de subzistenţă a naturii umane îşi are obârşia în actulcreaţiei, pentru că atunci începe şi chemarea la dialog a Persoanei divine. În ea suntsădite fiinţial accesoriile pentru dialog şi răspuns la această chemare spreîndumnezeire. Dumnezeu Persoană fiind are ca scop principal crearea de persoanecu care să intre în comuniune. Şi pentru că în atracţia lor reciprocă lucrează Sf.Treime care îi atrage spre Ea, persoanele pot înainta la infinit, atât în relaţia şicomuniunea cu Dumnezeu, dar şi între ele. 65Persoana umană este pusă într-o relaţie dialogică specială cu PersoanaCuvântului şi persoanele semenilor. 66 Ipostasul nu poate fi privat, astfel, de douălucruri esenţiale pentru existenţa sa- natura şi dialogul. Omenirea nu a fost creatăca eu-ri izolate, ea este un complex nedespărţit în care pe de o parte eu îşi găseşteîmplinirea într-un Tu, iar pe de altă parte acelaşi eu se întregeşte în relaţie cu alteeu-ri.Spre deosebire de Hristos persoana umană are o singură fire compusă trupsuflet,trupul fiind legat de suflet prin singurul ipostas comun. 67 Reperesatisfăcătoare ale acestei realităţi se pot identifica numai în perspectivătriadologică. Numai dogma Sf. Treimi ne poate arăta ce este persoana pentru că eao descoperă pe aceasta ca existenţă pentru comuniune, şi pentru că numai prinaceastă comuniune ea fiinţează absolut.Ipostasul uman este un „cineva” 68 de neînlocuit care poate înainta la nesfârşitîn cunoaşterea de sine şi a altora. El are nevoie de alte persoane pentru că fiecarepersoană poate da la nesfârşit celorlalte persoane ceva propriu care întreţine şicontribuie la creşterea, îmbogăţirea şi bucuria fără de sfârşit a persoanelor cu careintră în comuniune, creştere a cărei desăvârşire deschisă este- îndumnezeirea.Din cele spuse până acum înţelegem că persoana este un dat ontologic carenu îşi pierde pecetea dumnezeirii nici în cea mai decăzută formă de existenţă, nicichiar în iad. Dacă nu trăieşte această realitate în care a fost pus el se închide înindividualism şi egoism. Individul vrea să deţină totul, dar se regăseşte golit întorsspre propriul neant, 69 proces care culminează cu moartea spiritului. 70 Individul nu65 D. Stăniloae, Chipul... op. cit., p. 3366 Idem, Teologia Dogmatică… op. cit, vol. II, p.867 Nicolae Moşoiu, op. cit., p.14768 D. Stăniloae, Teologia Dogmatică… op. cit, vol. II, p.2769 Olivier Clement, Întrebări asupra omului, ed. Episcopiei Alba-Iuliei, Alba-Iulia, 1997, p.64303