Cronica-cercetarilor-arheologice-campania-2010 - cIMeC

de lut, actualmente în cea mai mare parte dispărută. Atât în
umplutura din interiorul cuptorului, cât şi pe panta terenului de la
sud de el, s-au descoperit fragmente mari din acest înveliş al
pereţilor, vitrificat de temperaturile ridicate obţinute în timpul
funcţionării cuptorului. Fragmente asemănătoare, de mai mici
dimensiuni, se păstrează, pe alocuri şi pe pereţii acestuia, la
interior. Acolo unde numai piatra este aparentă, poartă aceleaşi
urme de ardere puternică, fiind înroşită sau aproape calcinată.
Ca urmare a amplasării pe o pantă accentuată şi a amenajării,
în partea superioară, într-un strat friabil, rezultat din acumularea
resturilor de locuire anterioare, se pare că pe durata funcţionării
Cpt. 1 a suferit mai multe alterări care au făcut necesare
reparaţii şi au impus sprijinirea peretelui predispus spre
alunecare (spre S) cu doi contraforţi, care au avut şi rolul de a
proteja gura de alimentare, în faţa căreia formau un culoar
(praefurnium).
Gura de alimentare (lăţime = 0,75 m) se afla pe latura
de S şi era protejată de culoarul (lungime = cca 1 m), format din
doi pinteni/contraforţi masivi, dispuşi radial faţă de circumferinţa
cuptorului. Aceştia au fost construiţi din zidărie de piatră de
calcar (blocuri şi blochete) legată cu lut şi au următoarele
dimensiuni: PE: L = 1,60 m, l = 1,00 m, h păstrată = 1,55 m; PV:
L = 1 m, l = 0,80 m, h păstrată = 1,90 m.
Cuptorul Cpt. 1 a cunoscut trei intervenţii de refacere,
ceea ce presupune o degradare a lui succesivă în timpul
utilizării. Fazele de refacere sunt marcate prin detalii
constructive: înălţarea pragului gurii de alimentare, îngustarea
acesteia şi redesenarea bolţii sale, înălţarea plintei din interior,
refacerea legăturii dintre zidăria pereţilor cuptorului şi cea a
pintenilor/contraforţilor. În deschiderea gurii cuptorului se poate
observa o aglomerare de bolovani de piatră, provenind de la
ultima distrugere a acestuia, care a dus şi la totala lui
dezafectare. La exteriorul cuptorului, în faţa gurii de alimentare,
la primul nivel de funcţionare, se păstrează o şapă de var cu
grosimea de 2-3 mm, pe o lăţime variind între 0,50 – 1,20 m,
care confirmă destinaţia acestuia.
Ca şi în anii precedenţi, din umplutura cuptorului,
degajată total, în 2010, numai în jumătatea estică (din raţiuni de
protecţie a muncii), s-au recoltat numeroşi bolovani de calcar,
de diverse forme şi dimensiuni, fragmente de cărămizi şi de
ţigle, oase de animale, fragmente de lut vitrificat, bulgări de
chirpic ars, fragmente ceramice diverse, cu predominarea celor
amforice. Printre acestea s-a făcut remarcat un pieptene de os
bilateral, databil în sec. VI p.Chr.
Deşi nu lipsesc materialele ceramice greceşti (sec. IV
a.Chr.), datarea cuptorului este dată de fragmentele cele mai
recente, găsite chiar şi la baza depunerilor din interior, care
ilustrează amfore romano-bizantine LRA 2 şi LRA 3 din sec. VI
p.Chr.
După cum s-a observat în campaniile precedente,
amenajarea cuptorului în acest punct a afectat unele structuri
anterioare, cum ar fi zidul de incintă din epoca greacă sau
zidurile unor construcţii mai vechi. În actuala campanie, cele
două sondaje (SV şi SE) au dus la identificarea unor posibile
opere de terasament (ramblee) realizate din pământ ce conţine
un abundent şi variat material ceramic din sec. IV a.Chr.,
amforele rămânând categoria cea mai bine reprezentată. Dintrun
sondaj, efectuat la baza PV, s-a putut observa că sămânţa
acestuia suprapune o depunere arhaică (sec. VI a.Chr.) cu o
grosime de 1,20-140 m, ceea ce înseamnă că pereţii cuptorului
Cpt. 1 au fost săpaţi într-un teren acumulat prin depuneri
Cronica cercetărilor arheologice din România – campania 2010
74
ulterioare, ce pot fi puse în legătură cu eventuala amenajare a
unor terase.
Această ipoteză pare a fi susţinută de identificarea, la
limita de S a zonei investigate, chiar la nivelul de călcare actual,
a unui alt zid, orientat aproximativ E - V (de-a lungul malului
lacului Goloviţa), păstrat pe 2-3 asize (înălţime = 0,40/0,65 m;
lăţime conservată = 1,85 m), construit din blochete de calcar
sumar fasonate, legate cu pământ. Traseul acestuia, interceptat
atât în SE, cât şi în SV, pare a urma detaliile morfologice ale
terenului, situându-se la cca 28 m S de zidul de incintă grecesc
şi la o diferenţă de nivel de cca -7 m faţă de aceasta. Ţinând
cont de amplasarea în teren, putem presupune că el marchează
limita unei alte terase, cu observaţia că, la nivelul informaţiei
actuale, aceasta pare să aparţină unei etape mai recente de
amenajare a habitatului.
Verificarea tuturor acestor ipoteze nu poate fi realizată
decât prin cercetări ulterioare în suprafaţă, astfel încât secţiunile
stratigrafice realizate prin cele două sondaje din anul 2010 să-şi
găsească reflectarea în vestigii evidenţiate prin degajări.
În timpul cercetării arheologice au fost completate
înregistrările de arhitectură cu elementele nou apărute, iar la
sfârşitul campaniei s-a intervenit cu măsuri de conservare
primară in situ asupra cuptorului Cpt. 1 15 [Mihaela Mănucu-
Adameşteanu, Monica Mărgineanu Cârstoiu].
Sectorul C
Colectiv: Florin Topoleanu
Scopul cercetării:
- completarea documentaţiei referitoare la cronologia
locuirii din sector, în contextul reorganizărilor urbanistice din
sec. V-VII p.Chr.
- obţinerea de date suplimentare referitoare la
cronologia edificiul nr. 7 (E 7), situat în partea de S a străzii şi în
sud-vestul sectorului.
Sectorul Central este format din structuri urbanistice
dispuse în jurul şi la V de bazilica 2, a cărei cercetare a
constituit punctul de pornire al degajării acestui perimetru,
începând din 1981. Elementele principale ale sectorului sunt
cea mai mare bazilică intramurană (bazilica 2) şi strada din faţa
acesteia, ce conduce către poarta de vest a cetăţii. Cercetările
anterioare au dezvelit, parţial, edificii aflate la V de bazilică,
deoparte şi de alta a străzii, notate în odinea descoperirii, cu
cifre de la 1 la 7. Campania 2010 s-a concentrat asupra
edificiului nr. 7 (E7), situat în partea de sud a străzii şi în sudvestul
sectorului, degajat parţial în campaniile din anii 2000-
2003, 2008-2009. Acesta, compus din cinci încăperi (a-e), este
unul dintre cele mai mari edificii din cetatea romană târzie şi nea
atras atenţia prin organizarea specială a spaţiului.
În cadrul grilei de programare a cercetării din sectorul
Central, cele cinci încăperi ale edificiului E7 se distribuie în c.E6-E8
(spre N) şi F5-F7 (spre S).
Doar în două dintre încăperi, a şi b, s-a ajuns pe
stâncă, constatându-se amenajări anterioare, greu de încadrat
cronologic în acest stadiu al cercetărilor, din cauza absenţei
unor repere sigur datate. Remarcăm de la început preocuparea
constructorilor edificiului pentru încadrarea sa în organizarea
urbanistică generală a cartierului. Astfel, laturile de N ale
încăperilor a şi c au fost construite paralel cu strada, în
detrimentul respectării simetriei spaţiilor de locuit, cu laturile de
E mai scurte.