Departamentul de Cercetări Socio-Umane al Institutului de Istorie „G

124 Emil Pop 4
funcţii, cultura contribuie la înserarea vieţii viitoare în cea reală, la
deschiderea spiritului uman şi formarea lui liberă şi matură către
împlinirea sarcinilor viitoare ce-i revin. „Cultura este pentru noi
creaţie de valori şi resubiectivare a acestora. Ambele aceste acte sunt
nu numai acte spirituale, dar şi acte autonome şi anticipatoare faţă de
realitate. Mult timp înainte ca realitatea să devină primitoare pentru
anumite valori, spiritul omenesc le afirmă şi încearcă să le introducă în
realitate.” 5 Este evident că anticiparea noului decurge din modalitatea
reflectorie a culturii, de unde decurge o responsabilitate deosebită
pentru creatorii de cultură, în sensul că activitatea lor trebuie să se ridice
pe culmile sublimului, păstrând adânc înrădăcinată viziunea pe care o
propun în realităţile practice, aspiraţia care devine din ce în ce mai mult
fapt obiectiv, de a descifra sensul istoriei, de a domina conştient forţele
sociale pe care le dezvoltă civilizaţia. Societatea contemporană este,
prin excelenţă, o societate orientată către o prospectare ştiinţifică şi
cuprinzătoare a viitorului, pentru o autodezvoltare sistematică, care să
evite risipa de energie umană şi pierderile materiale şi care să utilizeze
din plin funcţia anticipatoare a culturii.
Dacă avem în vedere faptul că procesele de creaţie spirituală
devin, se dezvoltă, prin obiectivarea valorilor culturale – în cadrul
activităţii intelectuale şi a celor productive – în bunuri, în fapte de
civilizaţie, ne apare evidentă funcţia civilizatoare a culturii. Printr-o
conexiune inversă judecând, dacă o cultură superioară, înfloritoare, nu
poate fi concepută fără o puternică bază materială a societăţii, funcţia
civilizatoare a culturii ne evidenţiază rolul ei deosebit în stimularea
construirii şi dezvoltării bazei materiale. Din această perspectivă,
cultura modernă, contemporană, nu ne apare numai doar ca un produs
al conştientizării istoriei, ca un factor esenţial al acestei conştientizări,
ci, de asemenea, ca una din formele fundamentale ale vieţii istorice, ca
unul din factorii care hotărăsc destinul civilizaţiei, îi asigură
propăşirea forţelor ei materiale şi, deci, serveşte în modul cel mai
direct înfăptuirii destinului istoric al Omului.
Civilizarea pe care o presupune cultura se leagă decisiv de
muncă şi acţiune, deoarece acestea reprezintă câmpul acţional propriu
5 Tudor VIANU, Filosofia culturii, Edit. „Publicom”, Bucureşti, 1945,
p. 136.